FOTBAL SUB TURNUL CHINDIEI, VOL. IV, CAP. 56, POVESTIRI ADEVĂRATE

 CAPITOLUL 56

POVESTIRI ADEVĂRATE

Subiectele deosebite despre formaţii, jucători, suporteri şi oameni de sport târgovişteni şi dâmboviţeni din trecut, cele documentate în 2025 constituie, la sfârşit de volum, un capitol distinct. De la nebuna echipă de la Mătăsaru, cu cârciumarul Gabi Popa de la Popas şi jucătorul de lux Nicolae Dobrin, la gruparea Dragomireștiului, cu celebrii Nicolae Vasile alias Maracana și Șerban Oțelea în culise şi goalkeeperul cu valoare de prima divizie Romeo Popescu-Rață pe gazon, de la nenea Gigi Blănarul, singurul meşteşugar al urbei, mare microbist, la portarul Rică Răducanu şi puii de la Avicola Crevedia, de la Dinu Ionașcu-Piciu şi Constantin Baicu, la Niculae Dumitrache şi periplul amintirilor lor de la formaţiile târgoviştene Constructorul, Ciocanul şi Abatorul, de la profesoara de microbiologie Maria Luisa Flonta, membru titular în Academia Română care şi-a pus la dispoziţie propriul teren din satul dâmboviţean Ibrianu gratuit pentru tinerii fotbalişti de la Viitorul Frasinu, la renumiții antrenori Eugen Popescu, Gheorghe Ticușan, Constantin Tini Iacob, Nicolae Tătaru şi Gheorghe Ungureanu, cu merite deosebite în sportul dâmbovițean cu balonul rotund și unica promovare în divizia A de baschet masculin a unei formaţii târgoviştene, Oțelinox, petrecută în anul de grație 1989, care a adus în prim-plan situaţii inedite cu antrenorul Ioan Valerian, arbitrul internațional Romică Stănciulescu, directorul întreprinderii Mihail Dan Curcubătă și jucătorii Zdrenghea, Lefter,  Jerebie, Vasilică, Armaziu, Capră, Ciochină, Alecu, Robert, Vişan, Tace, Gherasim, Tronaru, Rădulescu, Păun și Dobă, file de istorie! 

DOR DE MĂTĂSARU 

Apropo de „football show”, cum se obişnuia a se spune prin 2025, cu oameni de fotbal spectacol, situaţia nu era nouă, şi nu doar la fotbalul divizionar. În perioada 1987-1990, în seria I a campionatului judeţean al Dâmboviţei, liga a patra cum se numeşte acum, erau cel puţin două echipe conduse de oameni remarcabili, cu reprezentaţii consistente, în sens total pozitiv. 

Între Găeşti şi Titu, este localitatea Mătăsaru, cu celebrul cârciumar Gabi Popa şi nu ne jucăm cu cuvintele în condiţiile în care acolo, pe terenul de la Poroinica, a jucat cel mai bun fotbalist al României din toate timpurile. Da, este vorba de Nicolae Dobrin, cel care câştigase două campionate cu F.C. Argeş, ajutase Târgoviştea să revină în divizia A şi jucase câteva meciuri chiar şi la C.S. Botoşani, pe vremea conducătorului Colibaba, dar acolo, Gâscanul era antrenorul principal al echipei. Gabriel Popa, şeful popasului din comună, de pe DN 7, a fost omul care a preluat o idee a părintelui Ionică Popa, nicio legătură de rudenie cu Gabi, aceea de a-l aduce la un meci din campionatul ligii I judeţene pe Marele Gâscan. O delegaţie duhovnicească cu greutate din Poroinica, formată din preoții Ionică Popa, Ştefan şi Marian s-a deplasat la Piteşti şi au bătut la uşa apartamentului 9 de pe scara A a cunoscutului bloc Mobilux. Luat pe nepregătite, Nicolae Dobrin nu s-a pierdut în faţa celor trei... feţe bisericeşti de la Mătăsaru şi i-a chestionat cu întrebările: „E o glumă?”, „Păi de unde până unde?”, „Cum v-a venit ideea?” Aproape convins, a urmat întrebarea decisivă: „Cine e antrenor?”, iar răspunsul „Gabi Popa, un cârciumar” l-a determinat să răspundă afirmativ, cu precizarea „Am înţeles, ăsta nu e popă, e doar Popa şi e de-al meu, cârciumar”. Întâlnirea providenţială a avut loc cu o lună înainte de meci, astfel că freneticul Gabi Popa i-a comandat afişe lui Ion Joițeanu de la Tipografia Târgovişte. Apoi, zi de zi, odată ce tipăriturile au fost lipite la locuri vizibile, chibiţii din judeţ şi aflaţi în trecere pe DN 7 între Bucureşti şi Piteşti au aflat din timp despre partida de neratat din ziua de miercuri, 23 septembrie 1987. 

În ziua meciului, comuna Mătăsaru a fost blocată complet, traficul rutier depăşind cu mult capacitatea stradală a localităţii. În satul Poroinica, acolo unde era terenul, s-a format o parcare imensă care i-a dovedit şi pe miliţienii rutieri care aflaseră despre eveniment, dar nu anticipaseră extraordinara lui amploare, cu cel puţin o sută de autovehicule şi peste 1000 de spectatori din judeţ, din Bucureşti şi Argeş. Partida a fost arbitrată la centru de arbitrul divizionar târgoviştean Ioan Negoescu, Țuți aşa cum îl ştia lumea fotbalului. Gica și Gicu Dobrin şi jucătorii celor două echipe au primit garoafe de la şcolarii cu cravată roşie din comună, iar dacă Gabi Popa vorbea cu ministrul Apărării de la acea vreme, generalul Ion Ioniță, originar chiar din Mătăsaru, de la Tețcoiu, ar fi venit și fanfara militară. Ospătarul Marin Manda, subordonatul lui Gabi Popa la Popasul Mătăsaru pe atunci a fost desemnat să fie omul care s-a îngrijit să satisfacă toate doleanţele marelui jucător şi ale soţiei sale, de la venire până la plecare, iar șeful asociației sportive Progresul, Florin Tudor și președintele C.A.P. din localitate Ion Tudor au avut, de asemenea, atribuții importante în organizarea evenimentului. De precizat că, după 1990, Marin Manda și Florin Tudor au fost aleși de către comunități primari în Cobia, respectiv Mătăsaru.

Gâscanul nu a jucat în prima repriză, iar reprezentantul oaspeţilor, domnul Răgălie-Colonelul s-a declarat de acord pentru intrarea lui Dobrin în partea a doua a meciului, luându-şi angajamentul că nu va contesta prezenţa lui pe fals la Mătăsaru. Arctic Găeşti, cu Dumitru Gae şi Traian Miu, a pierdut cu 3-1, Gicu nu a dat gol, dar a fost aplaudat îndelung pentru prestaţia sa. Două goluri pentru gazde le-a dat Gheorghe Grigore, zis şi Griguță, cel care, ulterior, a fost timp de mai mult de 8 ani primar al Găeștiului. Echipa Mătăsarului de atunci era formată din: Marin Cristea-Moliu, Gheorghe Grigore-Griguță, Badea Luca, Marian Petrescu, Ioan Iordănescu-Micu, Constantin Dumitrache, Ilie Georgescu, Nicolae Cojocaru, Dene Manolache, Crăciun, Iustin Manolache-Crinu, alţi fotbalişti fiind portarii Oneacă Grigore şi Ilie Florea şi jucătorii de câmp Mircea Catinca, Nicolae Iordache, Ion Alexe, Marian Din. „Aveam o echipă formată din foşti divizionari C, Iordache jucase şi marcase multe goluri la Drobeta Turnu Severin, chiar în divizia B, iar când intrau pe teren cei trei atacanţi, eram liniştit, era rost de victorie, spuneam aşa, intră Socrates-Zico şi Valdano, adică fraţii Dene şi Crinu şi Crăciun, ei erau brazilienii şi argentinienii mei”, își amintea Gabi Popa.

Ilie Georgescu, fotbalistul Progresului Mătăsaru, nu a jucat împreună cu Dobrin din motive  medicale: „Am avut probleme cu meniscul, am fost operat de celebrul medic al echipei naţionale de fotbal, Dumitru Tomescu, Mitică, aşa cum îl ştia lumea medicală şi fotbalistică. Țin minte că eram internat la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti împreună cu comentatorul Dumitru Pelican şi portarul dinamovist Toma, iar un meci al lui Dinamo l-am văzut de acolo, de pe scara de incendiu. A doua zi ni s-au umflat la toţi picioarele. Am jucat la Mătăsaru mijlocaș de acoperire şi libero, inclusiv în perioada armatei, prin 1974-1975, la Gloria, echipa unităţii de aviaţie din comuna Deveselu de lângă Caracal. Comandant era locotenent colonelul de aviaţie Donose, tatăl internaţionalului Costică Donose, iar coleg de echipă l-am avut pe viitorul arbitru divizionar A Ioan Danciu. Revenind la operaţie, recuperarea a fost dificilă, îmi mai sărea genunchiul cu meniscul şi nu am mai putut juca niciodată”.

În ziarul Dâmbovița s-a scris că meciul s-a încheiat 2-0, în loc de 3-1, iar arbitrajul inginerului Bebe Negoescu a fost foarte bun, evident era vorba de domnul Țuți, fără vreo referire la Nicolae Dobrin. Cum să menționezi că Gicu a evoluat pe fals? Fostul divizionar A de la C.S. Târgovişte Traian Miu a jucat atunci pentru Arctic Găeşti: „Am intrat pe gazon ca şi Dobrin în repriza a doua. Am păşit pe teren ținându-l pe după umăr pe Gicu, el la Mătăsaru, eu la Arctic şi am schimbat câteva pase cu el în aplauzele puhoiului de lume prezent la meci. Mă ştiam cu el de la F.C. Argeş, din perioada 1973-1974, eu eram la tineret, el, evident, la echipa mare. Era deja campion din 1972, cu argeşenii, iar eu făcusem antrenamente cu seniorii, cu el şi colegii lui Vasile Stan, Spiridon Niculescu, Constantin Cârstea, Radu Jercan, Petre Ivan, Constantin Olteanu, Marcel Pigulea, Radu Troi, Remus Vlad, Ion Prepurgel, Constantin Radu I şi ceilalţi. La Târgovişte, nu am apucat să joc împreună cu Gicu, eu am plecat în timpul campionatului 1979-1980, el a venit în august 1980. De-a lungul timpului, au fost multe meciuri între Mătăsaru şi Arctic. De exemplu, îmi aduc aminte de un meci la Poroinica, altul decât cel cu Dobrin, în care am driblat tot, iar în faţa porţii, când să dau gol, m-a lovit de la spate rău de tot un fotbalist de la gazde, am crezut că mi-a rupt picioarele, oricum m-a accidentat la acea fază. Arbitrul de centru, nimeni altul decât fostul meu coleg de la Târgovişte, Dodu Bărbulescu, a dat fault în atac. În mod intenţionat, fiindcă ştia că o să ripostez, aşa că l-am înjurat, mi-a dat cartonaş roşu şi m-a eliminat”. Cât despre fostul colonel de marină Răgălie, el era securistul fabricii de frigidere, care se ocupa cu fotbalul în întreprindere. Miu era de părere că avea o poziţie puternică şi un cuvânt de spus, dar nu până la capăt:

„El m-a luat de la Flacăra Moreni, moment în care mă căutau şi cei de la Chimia Găeşti, aceştia fiind în divizia C. Problema era că la chimişti, fotbaliştii erau scoşi din producţie, pe când la Arctic, echipa de campionat judeţean lucra 4 ore pe zi. Am pus condiţia să nu lucrez deloc şi mi-au acceptat aşa, ca să nu vin la serviciu, dar pe 23 noiembrie 1987, a fost referendumul pentru pace iniţiat de Nicolae Ceauşescu. Nu am semnat şi când i s-a transmis de către pontatoare directorului Traian Novolan că în dreptul numelui meu nu e semnătură şi că oricum nu vin la serviciu, ba de multe ori nici banii nu îi iau şi îmi sunt aduşi acasă, şeful cel mare s-a enervat şi mi-a desfăcut contractul de muncă cu litera «i», indisciplină. M-am dus cu Răgălie la Novolan, a renunţat să mă dea afară, mi-a zis să vin la serviciu 4 ore, iar în 6 ianuarie 1988, m-am dus la fabrică hotărât să încep să lucrez 8 ore şi am renunţat la fotbal. Asta e întâmplarea cu Novolan, el Traian, eu Traian, născuţi ambii în 25 februarie, dar în ani diferiţi. După meciul de la Mătăsaru în care am jucat contra lui Gicu Dobrin, am fost la cabană, cunoscutul popas cum îl ştie lumea, dar de la petrecere nu îmi aduc aminte nimic. Preventiv!”

 

Nu s-a petrecut chiar trei zile şi trei nopţi, ca în poveşti, dar pe aproape. La masa festivă a cântat marele acordeonist Vasile Pandelescu, originar din Găeşti, împreună cu taraful lui în care, la ţambal era fiul său Costel. Era fix formaţia care cânta, de regulă, la toate sindrofiile organizate în cinstea victoriilor, ba câteodată şi la înfrângeri, cu cântece de inimă albastră. Când Mătăsaru juca în reşedinţa de judeţ şi mai sus, spre munte, la Voineşti, Pucioasa, Fieni, maestrul Pandelescu şi muzicienii săi cântau pentru fotbalişti în carmangeria lui Nicolae Pletescu de la Târgovişte, de pe strada Căpitan Andreescu Ion, cel ştiut de toţi cu diminutivul Brică. 

Amfitrion, maestru de ceremonii al tuturor petrecerilor, care au culminat cu aceea de la popasul Mătăsaru organizată pentru  Marele Gâscan, a fost Gabi Popa, un „one man show” cum ar spune engleziții din România anului 2025, foarte mândru de reuşita sa: „Gândiţi-vă că pe Dobrin au vrut să-l ia Real Madrid şi Universitatea Craiova şi nu au reuşit, Gabi de la Mătăsaru a reuşit, a fost mai tare decât preşedinţii de club Santiago Bernabeu şi Corneliu Stroe, dar şi ca poetul Adrian Păunescu, eu mă compar cu Titi Ionescu, care a putut să-l aducă la Târgovişte ca fotbalist şi a şi reuşit imediat revenirea în prima divizie. Gicu a fost şi la Botoşani, dar acolo a fost altceva, era antrenorul principal al echipei, mai juca pe finaluri de meciuri pentru a încânta spectatorii, dar, repet, acolo era deja antrenor. Pentru mine rămâne performanța sportivă a vieţii, un meci care a intrat în istorie, iar adevărul este că Nicolae Dobrin, cel mai mare fotbalist al României, a jucat la trei echipe F.C. Argeş, C.S. Târgovişte şi Progresul Mătăsaru, ultimele două din judeţul Dâmboviţa”.

AVENTURI CU DRAGOMIREȘTI

La Recolta Dragomireşti, oamenii spectacol erau Nicolae Vasile, alintat Maracana și Șerban Oțelea, cei care izbutiseră promovarea din a doua în prima ligă judeţeană. Explozivi, perspicaci, cu vorbele la ei permanent, formaseră lângă Târgovişte o echipă de fotbal cu jucători de valoare, cu meciuri la divizia A şi B, precum Dumitru Puiu Georgescu, fost la C.S. Târgovişte, Sportul Studenţesc Bucureşti, Şoimii Sibiu, Gheorghe Dobrică, ex-Flacăra Moreni şi Remus Ponescu, fost la C.S. Târgovişte şi Flacăra Moreni. Alţii, mai tineri, puteau evolua în acel moment la nivel divizionar, erau portarul Romeo Popescu, supranumit Rață, cel care, pe lângă faptul că apăra bine, era executantul cu procent de sută la sută de penalty şi Angelo Bănescu, un mijlocaș cu un bun control al balonului, pasator și finalizator de succes. Dintre cronicile campionatului judeţean de fotbal despre Dragomireşti, puţine la număr şi mici ca întindere din cauza întâietății care se acorda echipelor divizionare, am reţinut una semnată de Marin Stoica în mai 1987, la meciul cu Unirea Lucieni, scor 3-1: „Gazdele şi-au adjudecat victoria în repriza a II-a prin punctele înscrise de Romeo Popescu din lovitură de la 11 metri, Gh. Călin şi juniorul Vlădulescu. Pentru Unirea a marcat C. Pătulea. O bună impresie ne-au lăsat tinerii fotbalişti de la Recolta Dragomireşti pregătiţi cu pricepere şi pasiune de Nicolae Vasile, merceolog la Întreprinderea Comercială de Stat pentru Legume - Fructe Dâmboviţa şi Şerban Oţelea, subinginer la SARO. Am reţinut de la gazde numele câtorva jucători care încep să bată la porţile afirmării. Este vorba, printre alţii, de portarul Romeo Popescu, de fundaşul N. Marin şi de atacantul Bănescu, al căror entuziasm se îmbină armonios cu experienţa decanului de vârstă al echipei lor, Georgescu. La reuşita întâlnirii, un aport substanţial l-au avut organele de partid şi de stat, arbitrul Liviu Gligoraș care a condus cu competenţă o partidă dintre două echipe bine cotate în fotbalul judeţean”. 

În iulie 1987, portarul Romeo Popescu-Rață de la Recolta Dragomireşti era transferat la  divizionara B C.S. Târgovişte, unde antrenori erau numiţi Dumitru Tică Gheorghe, principal şi Silviu Dumitrescu, secund şi jucător, iar Gheorghe Bărbulescu-Dodu era antrenor cu portarii. Nicolae Toma era preşedintele clubului, inginerul agronom Gheorghe Chivu şef al secţiei de fotbal, iar Virgil Nicolescu, directorul Direcţiei Judeţene pentru Agricultură era preşedinte de onoare. Odată cu Rață, au fost transferaţi şi Marcel Goran de la Gloria Bistriţa, Fane Chircă de la Progresul Brăila, Marius Betz de la Minerul Şotânga, Gheorghe Ştefan şi Constantin Toma de la Petrolul Târgovişte, Alexandru Avramescu-Meșteru de la Cimentul Fieni, Adrian Bondoc şi Florin Grigore de la Sportul Studenţesc Bucureşti. În lot mai erau portarii Gheorghe Mândrilă şi Pompiliu Dârjan şi jucătorii de câmp Ilie Niculescu, Constantin Badea, Romică Tudor, Marcel Ghergu, Daniel Manea, Marcel Ploaie, Mihai Răducanu, Iulian Chiriţă, Vergu şi Petcu. Era succesul personal al goalkeeperului Romeo Popescu la care evident că au contribuit decisiv vulcanicii oameni de fotbal Nicolae Vasile și Șerban Oțelea de la Recolta Dragomireşti.

Şi apropo de aportul pe care l-au avut organele de partid şi de stat, era vorba, în principal, de domnul Oprea, primarul comunei Dragomireşti, care sprijinea financiar sportul, în general şi fotbalul, în special, iar competiţia dâmboviţeană era puternică. Să vă gândiţi doar la faptul că ex-divizionarii A de la C.S. Târgovişte Traian Miu și Nicu Ghioacă jucau la Arctic Găeşti, respectiv Petrolul Târgoviște, la Steaua Târgovişte evolua Sorin Banu, şi el fost component al C.S.-ului, la Petrolul de lângă podul Mihai Bravu mai era și Dan Grigore, iar la Progresul Pucioasa Florin Economu-Cioache, fratele mai mic al lui Mitică Economu, toţi cu antecedente fotbalistice târgoviştene...

La finalul campionatului 1987-1988, echipa dragomireșteană a promovat din seria a II-a în primul eşalon fotbalistic judeţean, fiind preluată de Fabrica de Becuri Romlux din Târgovişte, director Ioan Ferariu, astfel că şi-a schimbat denumirea în Luceafărul Romlux Dragomireşti. Jucătorii au fost angajaţi la respectiva unitate, fiind scoşi din producţie, iar Maracana și Oțelea reuşiseră  să-şi alcătuiască în campionatul 1988-1989 o echipă capabilă de promovare în divizia C. Cantonamentele dinaintea meciurilor se efectuau la hotelul Valahia din Târgovişte, iar cele de pregătire la Călimăneşti-Căciulata, la hotel Olt, la un moment dat în staff-ul tehnic fiind şi antrenorul Dumitru Tică Gheorghe. Au fost şi câteva amicale de poveste acolo, un 5-1 cu divizionara C Metalurgistul Cugir, antrenată de fosta glorie Zoltan Crişan, echipă la care jucau Florea Văetuș şi Ioan Petcu, foşti la Corvinul, şi un 1-1 cu echipa de B Chimia Rm. Vâlcea la care evoluau doi ex-dinamoviști, portarul Constantin Eftimescu şi mijlocaşul Ionel Augustin, dar şi fundaşul stânga Munteanu II, fost la Sportul Studenţesc Bucureşti, ultimii doi internaţionali ai României. „Echipa avea echipament confecţionat la fabrica de la Scorniceşti, iar jucătorii aveau câte două perechi de ghete Adidas produse la fabrica Pionierul din Bucureşti, unele turnate, altele cu crampoane, care le-au cam făcut cu ochiul celor de la Vâlcea, lideri în seria a doua, în B şi celor din Cugir, aflaţi pe poziţia secundă în seria a noua din C, după Mureșul Deva, care nu aveau aşa ceva. Era lux, nu altceva, apăream pe gazon ca o echipă de prima divizie!” rememora Romeo Popescu-Rață. Era un campionat cu echipe puternice care, la rândul lor, beneficiau de sprijin financiar puternic, mă refer la Progresul Pucioasa, Steaua Târgoviște, Textila Pucioasa, Comerțul Voința Viișoara, Victoria Moreni, Victoria Văcărești, Oțelul Ungureni, Comerțul Gura Ocniței, Chimia Găești, Progresul Mătăsaru, Petrolul Târgoviște, Gloria Păstârnacu, Gaz Metan Finta, Rapid C.F.R. Titu, Arctic Găești, în care interferau ajutorul garnizoanelor militare, întreprinderilor, schelelor de petrol, cooperativelor agricole de producție și a depourilor de cale ferată, cu personaje pitorești, dintre care amintesc doar pe Vasile Tudor, Marian Irimescu, Gabi Popa, Gheorghe Chivu și pe directorii Toma Panțu și Traian Novolan, toți cu veleități... bănești. A nu se uita celebrul Nelu Ivăr de la Gura Ocniței!

În vara anului 1989, la turneul final pentru accederea în cel de-al treilea eşalon, disputat între primele clasate în campionatul judeţean, partida cu Chimia Găeşti, jucată pe stadionul Municipal de pe strada Justiţiei nr.1, le-a fost fatală celor de la Dragomireşti, în faţa câtorva mii de spectatori, o asistență numeroasă. A fost la un moment dat 2-0 pentru găeșteni, apoi 2-1 prin golul marcat de Iancu Pietraru, dar arbitrajul potrivnic a provocat reacţii greu de controlat fotbaliştilor şi staff-ului tehnic şi administrativ al grupării din comuna limitrofă Târgoviștei. Centralul a fost agresat de către jucătorul Marius Chiva, eliminat după ce lovise un adversar, au ripostat şi Angelo Bănescu, Sorin Arsene şi Romeo Popescu, apoi meciul s-a reluat cu mare greutate. Scorul final a fost 3-1 pentru chimiştii din Găeşti, antrenaţi de Mimi Ionescu, care în final au urcat în divizia C după 2-1 şi 0-0 cu campioana judeţului Dolj, Jiul I.E.L.I.F. Craiova. Au fost şedinţe  peste şedinţe la vestitul C.J.E.F.S., respectiv Consiliul Judeţean pentru Educaţie Fizică şi Sport, unde cerberul disciplinei era temutul colonel de armată Ion Jelea, iar în presă s-au lansat întrebări gen „fotbalişti sau huligani?” şi constatări cu iz de sentinţe, precum „manifestările au stârnit, pe bună dreptate, indignarea numerosului public spectator prezent la acest turneu care să desemneze campioana judeţului” şi „a fost nevoie de intervenţia organelor de ordine care, prin măsurile luate, au asigurat integritatea brigăzii de arbitri”. Echipa din Dragomireşti a fost dată afară din campionat, câţiva jucători suspendaţi pe o perioadă de doi ani, iar Nicolae Vasile-Maracana a fost exclus din viaţa sportivă. Ulterior, pedepsele au fost reduse sau chiar şterse, dar povestea frumoasă a acestei formaţii a luat sfârşit.

Cei de la Dragomireşti, echipa fenomen din acea vreme, sunt convinşi că politicul, prin Pantelimon Găvănescu, prim-secretarul P.C.R. al judeţului Dâmboviţa şi preşedintele C.J.E.F.S. Avram Iancu le-a barat calea spre divizia C, avantajând flagrant echipa găeșteană. Finalul aparţine pitorescului goalkeeper Rață: „În semifinalele acestui turneu, i-am învins cu 3-1 pe Petrolul Târgovişte pe stadionul Municipal din oraş. La un moment dat, a fost un 11 metri executat de mine, a fost gol, asta după ce un fost divizionar A de la C.S., care pe atunci juca la petrolişti, a pus mâna în mod intenţionat pe minge. Atenţie, el a fost cel mai câştigat dintre noi toţi, a primit o aprobare de televizor color de la Gioni Trandafirescu, directorul I.C.S.M.A. În concluzie, despre mine vreau să spun că, cel mai mare şi talentat portar din Târgovişte a murit speranţă. S-a născut talent şi a murit speranţă, dar doar din cauza lui, a vieţii dezordonate pe care a dus-o, mai precis afemeiat”.

Ulterior, la un deceniu după revoluţia din decembrie 1989, Maracana a ajuns şi el la C.S.  Târgovişte, vicepreşedinte al clubului, calitate în care a încercat, fără succes, să menţină echipa de fotbal la nivelul eşalonului al doilea al fotbalului românesc, dar a retrogradat în divizia C în anul 2000. Era o echipă cu portarii Cătălin Grigore, Cosmin Lunescu, Ionuţ Iugulescu şi Andrei Vlad şi jucătorii de câmp Septimiu Burtescu, Bogdan Bunea, Dragoş Ciolcă, Ovidiu Glăvan, Viorel Niță, Daniel Olteanu, Gabriel Ilucă, Marius Pietraru, Marius Răduţă, Marius Manea, Mihai Roland Savu, Ionuţ Modoran, Gabriel Paraschiv, Dragoş Pătru, Marian Pană, Adrian Oprea, Răzvan Toboşaru, Constantin Dinu, Ovidiu Stoian, Emil Adrian Greaca, Claudiu şi Andrei Voiculeț, Ionuţ Zamfir, Silviu Matei, Cătălin Ioniţă. Nu era o formație  slabă, gândiți-vă doar la cei patru goalkeperi, la Burtescu, Niță, Ciolcă, Răduță, Paraschiv, Pătru, Oprea, Toboșaru și Claudiu Voiculeț, unii foști sau viitori divizionari A. Erau fotbaliști cu potențial și nimeni nu se gândea la începutul campionatului la retrogradare, dimpotrivă. Nu erau, însă, bani, au fost neînţelegeri administrative şi politice, orgolii nemăsurate, care l-au depăşit până şi pe exuberantul Nicolae Vasile-Maracana, un profesionist desăvârşit al fotbalului, iar Chindia a luat-o rapid la vale. Sinusoide...

ULTIMUL BLĂNAR DIN TÂRGOVIȘTE

A venit timpul să-l cunoaşteţi pe ultimul blănar din Târgovişte, Gheorghe Drăgan, un mare microbist al fotbalului local. La 82 de ani, nea Gigi, mai vioi decât mulţi dintre tinerii de pe gazon, era mândru că la viaţa lui, văzuse, totuşi, şi fotbal de calitate sub Turn faţă de ceea ce arăta Chindia în primăvara anului 2025. Născut în 15 august 1943, la Băleni Români, a plecat să înveţe meserie la numai 11 ani. „Eram la Târgovişte la Aurică Cega, tatăl doctorului Paul Cega. Atelierul era pe C.A. Rosetti, strada meseriaşilor aşa cum toată lumea o ştia, era în spatele actualului Hotel Dâmboviţa”. Căsătorit cu doamna Maria din 7 ianuarie 1962 şi îndemnat de socrul său, Vasile Dulnea, a lucrat în petrol, la Videle, iar după un an şi jumătate de armată la tancuri, în Turda, perioadă în care s-a calificat ca specialist în Diesel, a revenit în localitatea teleormăneană, lucrând ca mecanic de pompe. Din 1966 până în 1983, a muncit ca lăcătuş mecanic la UPET Târgovişte, dar în tot acest timp de când a deprins îndeletnicirea de blănar de la Aurică Cega, el a exersat-o acasă, împreună cu familia. „În 1983, prim-secretarul judeţului Dâmboviţa Florea Ristache şi primarul oraşului Târgovişte Constantin Motoroiu au aflat de mine, probabil făcusem vreo lucrare vreunei cunoştinţe de-a lor şi mi-au propus transferul de la UPET la Gospodăria de Partid, acolo unde, în sfârşit, am putut să lucrez în meseria în care mă calificasem cu trei decenii în urmă. Eram 28 de angajaţi, unitatea era la Doi Brazi, şef era Ion Spătaru şi acolo am lucrat, apoi, împreună şi cu soţia, fata, ginerele, băiatul, nora şi cumnata” mărturisea nea Gigi Drăgan.

„Am fost la cursuri profesionale de reciclare la fabrica Vidra-Orăștie, unde se realizau celebrele cojoace «Alain Delon», la IRP (Industria Română de Piele) Timişoara, Întreprinderea de blănărie «1 Mai» Oradea şi la unitatea de la Scroviștea. În fiecare an, realizam trei căciuli şi trei haine de blană pentru femei, care erau trimise cu titlu de cadouri la Bucureşti, unde exigențele erau foarte mari. Una dintre căciuli ajungea, cu siguranţă, la Nicolae Ceauşescu, iar pe două dintre doamne din C.C. al P.C.R. le-am cunoscut personal, Ana Mureşan şi Lina Ciobanu, chiar eu le-am luat măsura pentru haine”.

„În 1990, împreună cu nevasta, copiii, soţul fetei şi soţia băiatului şi cumnata am ajuns la cooperativa Progresul, acolo unde am fost şeful secţiei blănărie până în 2000”. Unitatea este la parterul blocului N1, lângă Biserica Sârbilor, în binecunoscuta intersecţie a oraşului, pe unde trec cabalinele înhămate la căruţe de sărbătoarea Tudoriței sau Paștele Cailor, care are loc anual în cartierul Matei Voievod, în fiecare primăvară. „În 1998 am ieşit la pensie, dar am mai activat doi ani la stat, după care, din 2000, am devenit patron, înfiinţând AF Astrahanul Drăgan. Aici am lucrat cot la cot cu familia, apoi fata, Florina şi băiatul, Marian, s-au îndreptat spre arta cofetăriei şi şi-au deschis unităţi la Movila-Nucet, respectiv la Băleni-Români, iar la un moment dat, de prin 2023, am rămas singur la atelierul de blănărie. Suntem în anul 2025 şi iată că în ziua în care ne-am reîntâlnit, reuşesc să lucrez fără rabat de la calitate și să bag ața pe ac şi la aproape 82 de ani!”

Cât priveşte fotbalul, Gheorghe Drăgan e suporterul Târgoviștei încă dinaintea primei promovări în A a Metalului, cea din vara anului 1961. „Mi-au rămas în memorie Prodanciuc, Mureşan, Marin Andrei, Cazacu-Oaie, Costică Chiriţă şi toţi ceilalţi care, în frunte cu Valentin Stănescu, au reprezentat oraşul în prima divizie. Mă duceam după ei şi acasă, şi în deplasare. Apoi a venit cealaltă generaţie cu Coman, Sava, Ene, Pitaru, Gheorghe, cu a doua intrare în prima divizie, antrenor fiind Nicolae Proca, întâmplarea de pomină fiind prăbușirea fără victime a popicăriei la meciul victorios cu 7-0 cu Steagul Roşu Braşov. O partidă la care a răsărit soarele fix la începutul meciului, după peste patru ore de ploaie zdravănă, stadionul începând să se umple încă de la ora 7, au fost peste 20 de mii de spectatori”. 

„În această perioadă aveam deja şi maşina Dacia 1300 cu numărul de înmatriculare 1-DB-3837, îmbunătăţită, sincronizată, de culoare albă, cu care mă duceam în orașele în care juca C.S. Târgovişte. Aşa am fost şi în localitatea lui Nicolae Ceauşescu, la Scorniceşti, în 1979. A urmat echipa din 1996-1998 cu Bălaşa şi Țermure, cea din 2019-2023, ambele fiind în prima ligă, iar fotbalul îmi place şi acum, şi îl urmăresc cu plăcere”. Ce-ar mai fi de scris? Că meciul cu echipa Tovarăşului e fix cel în care, undeva, spre final, la scorul de 2-2, arbitrul de centru Marcel Buzea din Bucureşti i-a spus portarului Narcis Coman să fie îngăduitor şi să le lase pe gazde să câştige. Argumentul era foarte convingător: „Las-o în poartă că altfel ne arestează pe toţi!” Blănarul Gheorghe Drăgan era între cei peste 8.000 de spectatori veniţi pe micul şi rudimentarul stadion al scorniceștenilor, dintre care mai mult de 5.000 erau, cu siguranţă, suporterii C.S.-ului. La întoarcere, a fost o coloană lungă, lungă de tot de maşini cu inscripţia DB la numerele de înmatriculare, cu oameni bucuroși...

VÂNZĂTORUL DE PĂSĂRI DIN CREVEDIA 

Promovarea Voinței Crevedia în vara anului 2025 în liga a treia a avut loc la mai mult de patru decenii de la prima prezență a unei echipe a localității în divizia C, celebra Avicola, unde Răducanu Necula, cunoscut de microbiști drept Rică Răducanu, mai zis și Tamango, a jucat în toamna anului 1984, când formația era în divizia C. Echipa promovase cu portarul Gheorghe Barbu și jucătorii de câmp Nicolae Ispir I, Alexandru Brânduşa, Marin Păun-Onică, Ion Păun, Victor Staicu, Ion Ştefan-Neluțu, Nicolae Parancea-Casică, Marin Anton, Marian Mirea-Friptu, Ion Vorniceasa, antrenori la seniori fiind Ion Florea-principal și Iosif Straț-secund, mare jucător la Rapid București, în timp ce juniorii erau pregătiţi de fotbalistul de la seniori Marin Păun-Onică, originar din Ciocănești. Sportivii erau angajaţi cu toţii la unitatea producătoare de carne de pasăre ca mecanici, electricieni, lăcătuși şi alte meserii, fiecare potrivit pregătirii şcolare pe care o avea.

Nicolae Parancea-Casică o spune răspicat că accederea în al treilea eşalon al fotbalului românesc şi menţinerea echipei Avicola Crevedia în divizia C a fost posibilă prin venirea multor jucători de la Buftea, cu mare experienţă: „E vorba de 11 jucători, care am fost la promovare şi în C, de mine, de Staicu, Brânduşa, Marin Anton, Dumitru Nicolae-Căruță, Nicolae Ispir I, Ion Vorniceasa, Constantin Șurub, Marian-Botosu, Alexe Pandele-Delu, ultimul un foarte bun portar la Autobuzul București, în divizia B. Echipa Unirea Buftea era în categoria Onoare, iar înainte fusese formaţia Cinematografiei. Unirea era foarte puternică, vă daţi seama că jucam în Ilfov, dar susțineam multe amicale și în București, cu formații din fotbalul divizionar, unde nivelul era foarte ridicat. Nea Fane Bazarin se ocupa cu fotbalul la Crevedia, el ne-a adus pe toţi de la Buftea unde antrenor era Titi Doicescu-Țâță, fost bun jucător la Unirea Răcari şi cinematografia bufteană. El a fost de acord să ne vândă pe toţi la Crevedia unde la Avicola director general era doctorul veterinar Viorel Chiriţă, iar director comercial era economistul Constantin Manolache. Ambii ne-au susţinut financiar şi moral ca să intrăm în divizia C şi să rezistăm acolo”. Obiectiv, Casică a apreciat şi valoarea jucătorilor din partea locului pe care i-a găsit la Crevedia: „La Avicola erau şi câţiva fotbaliști buni ca Vică Gherman, Ion Ștefan-Neluțu, Marian Mirea-Friptu, Marin Păun-Onică şi cel pe care toți l-au poreclit Câine, iar publicul a fost formidabil, extraordinar”.

Rică Răducanu era răsplătit nu în bani, ci cu pui. Era antrenor cu portarii la Rapid, dar i s-a propus să apere la echipa de fotbal a combinatului avicol, unitate condusă de doctorul Viorel Chiriţă, prietenul oamenilor de cultură şi de artă, sculptori, pictori, actori, încă din vremea în care era şef la marea întreprindere de acelaşi profil de la Titu-Lungulețu. „L-am cunoscut foarte bine pe Toma Caragiu. El actor la Ploiești, eu stagiar la ferma de la Periș, apoi el în Bucureşti, eu la avicolele din Titu şi Crevedia. Erau restricții alimentare, iar prietenia mea era şi cu alţi actori, pictori, scriitori, poeţi, pe care îi serveam contra cost de la magazinul nostru cu produse, unele pentru export. Salonul de protocol, o masă de 20 de persoane, era permanent pregătită pentru oaspeți din domeniul artei, îi numesc doar pe Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Eugen Barbu, Dan Claudiu Tănăsescu, Stela Popescu, Gheorghe Vitanidis, Sabin Bălaşa, cu care purtam discuţii plăcute, interminabile. Dar veneau şi din politică, evit să-i nominalizez, mulți neinvitaţi, mă trezeam cu ei fără un anunţ prealabil. Apoi a venit 4 martie 1977 şi Toma Caragiu a plecat...” rememora prin 2018 Viorel Chiriță. 

Răducanu apăra câte un meci, în special duminica, foarte rar şi la mijlocul săptămânii și pentru asta primea 100 de pui în fiecare lună, înţelegere pe care Constantin Manolache, directorul comercial al Avicolei o respecta cu rigurozitate. Începuse lipsa alimentelor, iar Rică putea astfel să vândă din produse, trei pui cu 100 de lei. Avea, astfel, o mare şi neaşteptată sursă de bani, bașca relațiile pe care şi le-a făcut cu o astfel de marfă, inclusiv la fete, dar mai ales la milițieni. În acele timpuri, se putea circula cu mașina, o duminică cele care aveau numerele de înmatriculare cu soț, următoarea cele fără, iar el avea  4-B-554 aşa că, în sfârşiturile de săptămână impare, adăuga cu carioca neagră  „1” la sfârşitul cifrelor de pe tăblițe, și în față, și în spatele automobilului. Într-o duminică cu precipitaţii abundente, apa i-a șters scrisul de mână și, când a revenit în București, un echipaj de la circulaţie s-a uitat la el, l-a recunoscut, a râs şi l-a lăsat să treacă. Alţi poliţişti îl așteptau pe fotbalist, ca de fiecare dată, în fața restaurantului „Doi Cocoși”. Rică nu mai cobora din mașină, subofiţerii deschideau portbagajul, luau păsăret fără a plăti şi, uite-aşa, Tamango circula în fiecare duminică pe șoselele patriei. „Într-o duminică, după meci, nu aveau păsări tăiate, dar mi-au dat pui vii. Când am ajuns la milițeni, unde trebuia să las tributul, le-am zis să deschidă portbagajul și să ia, dar am uitat să le spun că marfa... zboară. Puii au sărit din maşină, unul dintre ei s-a speriat şi, de frică, a tras cu pistolul pe care îl avea obligatoriu permanent asupra sa, aşa că, m-am ales cu portbagajul perforat de gloanțe. El a recuperat înaripatele care fugeau care încotro, iar eu mi-am reparat maşina. Apoi am luat-o de la capăt, puii de Crevedia erau prea buni, iar nevoia de a-i avea era prea mare ca să rămânem... certaţi!” 

Care era atmosfera la Crevedia cu Răducanu al lui Necula în poartă? „Rică a fost un mare jucător cu care am avut privilegiul să joc, un internaţional al României, un om popular, de mare ispravă. Venea doar la meciuri, nu şi la antrenamente, dar noi ne bucuram că îl aveam şi că venea la meciurile oficiale, atât la Crevedia, cât şi în deplasare. În vestiar, s-a purtat frumos cu colegii, era băiat stilat, se vedea că a fost jucător mare. Am avut şi un amical cu Dinamo, a fost lume multă din Bucureşti şi din împrejurimile Crevediei ca să-l vadă pe Rică şi pe noi, dar şi pe Țălnar, Augustin, Movilă și ceilalți. Ţin minte că, în campionat, am jucat la Tehnometal București şi era un jucător care ne înjura pe teren, era şi agresiv, juca la rupere, dar nu a durat mult până când a ieşit Rică din poartă şi s-a dus la el. «Ce faci, bă, aici? Faci ordine?».

«Hai, bre, nea Rică, am înţeles!» s-a înmuiat instantaneu, nu a mai fost zmeu şi s-a cuminţit până la sfârșitul partidei. Răducanu era impunător ca fizic şi convingător la vorbă. Pe la Filipeşti, pe un teren cu zăpadă, a scăpat un atacant singur cu el, iar Rică a ieşit la 30 de metri şi l-a luat cu fulgi cu tot, vedea bine jocul şi era sprinten, chiar dacă avea kilograme în plus. Eu jucam mijlocaş, alergam mult şi realizam puţin, eram tineri, ca la ţară, mai mult cu fuga decât cu tactica. Îmi striga «Băi, piticule» şi mă dirija du-te acolo, du-te dincolo. Când mă ghida el, alergam mai puţin şi aveam un joc cu mult mai bun. Noi ne duceam toţi grămadă, alergam mult, dar fără ştiinţă, ne coordona foarte bine, se cunoştea experiența de mare jucător, anticipa foarte bine jocul. Antrenorul Peniţă Moldoveanu ne mai zicea «Nu vă mai duceţi toţi într-un loc, unde nu jucaţi voi, se mai joacă un meci». Mă împrietenisem foarte mult cu Rică, iar după ce a plecat de la noi, la ceva timp, eram pe strada Udrişte, în Bucureşti, mi-a fost jenă să mă duc la el să mă bag în seamă, dar a venit el spre mine şi mi-a zis «Ce faci, piticule?» Era foarte modest în sensul bun al cuvântului, un om de viaţă” rememora simpaticul domn Casică, Parancea Nicolae pe numele din buletin.

 În 23 septembrie 1984, în etapa a patra a diviziei C, la Bucureşti, Danubiana a învins Avicola cu 3-1, la pauză 2-0, meci oficiat la centru de O. Petricală din Medgidia. Toată brigada de arbitri, împreună cu gazdele şi cei din tribune au râs la giumbușlucurile lui Rică, extrem de simpatic, aşa cum îl ştiu toţi, rapidişti, stelişti, dinamovişti ori suporteri ai Progresului, Sportului Studenţesc, Craiovei, Clujului, Iaşului sau ai Timișoarei. A fost, ca de obicei, atracţia meciului la care au asistat peste 3000 de spectatori, rămaşi după meci la o caterincă, pe teren cu portarul. În 11 noiembrie, în runda a zecea, Avicola a jucat acasă cu Poiana Câmpina, scor 3-0, meci arbitrat la centru de craioveanul M. Buzărnescu. Rezerva de portar la oaspeţi, Dorian Badea, povesteşte: „În poarta gazdelor... Rică Răducanu... pe culoarul de la vestiare, înainte de începerea jocului, m-am gândit să-l enervez un pic pe Tamango, poate o să joace prost. «Nea Rică, nu te supăra, am şi eu o întrebare... cum a fost cu Sportul atunci când te-a lovit mingea în spate şi au marcat cei de la Steaua?», mingea şutată la poartă se ducea în out de poartă, iar Ricanu’ mergea agale, paralel cu linia de fund, Steaua egalând şi, mai apoi, câştigând cu 2-1 meciul direct cu Sportul Studenţesc, care era pe primul loc. Răspunsul lui Rică a fost fără replică: «Tăticuʾ am încercat un stop, da nu mi-a ieşit!!!...»” 

În acea frumoasă toamnă a anului 1984, Tamango a apărut în câteva  partide de divizia C. Avea o constituţie cu mult mai robustă, foarte... împlinită, departe de fizicul atletic de pe vremuri, vorba lui „aveam 42 de ani şi 200 de kilograme”, dar buna dispoziţie era prezentă în toată localitatea Crevedia când Avicola juca acasă cu Ricanu în poartă. Circul de Stat cu Siminică, cel mai mare comic al României, dacă venea nu aduna mai multă lume decât cei prezenţi în tribuna stadionului local şi de jur împrejur, în picioare, la gard, minim două mii de spectatori. Înainte de meci, se bea cu mult curaj în cârciuma „La Baronul”, stabiliment bahico-cultural care există şi astăzi, evident mult schimbat în bine şi, tot aici, se revenea pentru concluzii la final de meci, cu urale la victorie și critici foarte aspre la înfrângerile de acasă. Și dacă se apuca Rică să cânte precum alt Siminică, Dona Dumitru, celebrul cântăreţ de renume naţional, originar din Târgovişte, curgeau lacrimi de durere şi inimă albastră. 

Turul, cu Vasile Zavoda antrenor, a fost mai degrabă slab, erau pe aproape de retrogradare, iar Rică Răducanu are şi o declaraţie de final: „Eu am plecat apoi, i-am ajutat doar în toamnă, eram, de fapt, retras de mult timp. Ei au adus jucători mult mai tineri ca mine, dar buni, foşti divizionari A şi B. Tăticu, era valută forte carnea de pui pe atunci!” În retur, cu Constantin Titi Ionescu, conducătorul venit de la C.S. Târgovişte şi Peniţă Moldoveanu antrenor puteau să şi promoveze în B dacă voiau, dar au încheiat fără griji primul campionat în divizia C. În serie erau I.C.S.I.M. şi Danubiana Bucureşti, Sportul 30 Decembrie, I.U.P.S. Chitila, Poiana Câmpina, Carpaţi Sinaia şi Abatorul Bucureşti, alte echipe cu bani mulţi şi influențe mari de tot, ca şi Crevedia. 

Pentru echipa dâmboviţeană au fost șapte campionate consecutive în cel de-al treilea eşalon al fotbalului românesc, printre jucătorii de referinţă fiind și foști internaționali de seniori, tineret și juniori, ex-divizionari A și B. De amintit Bruno Grigore, Florin Grigore, Nicolae Rus, Marian Petre, Daniel Petruț, Nicolae Ghioacă, Daniel Ostafi, Alexandru Rus, Alexandru Brânduşa, Ion Haralambie, Victor Staicu, Marin Păun-Onică, Nicolae Parancea-Casică, Vasile Mărgărit, Marin Anton, Ion Ştefan-Neluțu, Marian Mirea-Friptu, Ion Vorniceasa, Hoffman, Cristian Epure, Cristian Cecman, Ion Păun şi, evident, vânzătorul de păsări, nu cel din comedia bucolică, opereta în trei acte compusă de austriacul Carl Zeller, ci marele artist, internațional și în artă, și în fotbal, Răducanu Necula, zis Rică, alias Tamango.

PE ARIPILE SPORTULUI REGE CU PICIU, BAICU ȘI DUMITRACHE

Mica istorie a echipelor târgoviştene de prin deceniul al şaselea de până la revoluţia din decembrie 1989 este fascinantă. Prin 1961 şi următorii ani se juca în campionatele raionale şi regionale, unde evoluau Progresul, Victoria, Erupţia, devenită Petrolul. În 1967-1968, în campionatul municipal apare formaţia Întreprinderii Judeţene de Industrie Locală, Ciocanul, lângă Constructorul, Victoria Chimică, Sculerul U.U.P., Voinţa, Olimpia I.G.O.T., Comerţul T.A.P.L. şi Victoria I.A.B.T. Viforâta, iar în vara anului 1969, petroliștii au promovat în divizia C. În 1969-1970, Ciocanul, antrenor Ştefan Bădin și cu jucătorii Arcadie, Costache, Constantin Baicu, Stan, Maria, Ionescu, Cucu în prim-plan, a participat în seria I valorică, iar în cea de a doua a fost şi Olimpia, care a jucat doar în returul competiţiei după retragerea unei echipe.

În 13 mai 1972, în etapa a 3-a a Cupei României, Constructorul a învins Ciocanul, după prelungiri, cu 3-2 (1-1, 1-1) ambele echipe fiind din categoria I judeţeană, care cuprindea 14 formaţii, în cea de a doua activând Gloria, clasată pe primul loc şi promovată în prima serie valorică şi Rapid, locul 7. Rapidiștii nu erau așa cum s-ar crede echipa feroviară, ci aparținea de I.T.A. Dâmbovița, întreprindere de transport cu autobuze, director Paul Tudorache. Au jucat acolo Stelian Camen, Gheorghe Camen, Ilie Camen, Vasile Grigore, Gheorghe Baicu, Ion Nica, Ștefan Gurgunoiu, Constantin Bucșeneanu, Dumitru Bucșeneanu, Iulian Ioniță, Gheorghe Harry Reghecampf, Stelian Badea, Constantin Nanciu, Stelian Georgescu. În 1972-1973, în seria I, cu 14 echipe, erau Constructorul, Gloria şi Ciocanul care, pe parcursul campionatului, şi-a schimbat denumirea în Unirea, în 1972 fiind eliminată din Cupa României de divizionara C Flacăra Moreni cu 3-0 (0-0).   La Constructorul, jucau în acei ani Ion Fieraru, Iulian Ioniță, Dumitru Simion, Constantin Tudor, Nicolae Șotângeanu, Cristian Suciu, Gheorghe Becheanu, Haralambie Puiu Becheanu, Petre Ciobanu, Mihai Șercău, Aurel Stănescu-Coșciugaru, Horia Popa, Vasile Economu, Viorel Rădulescu, Stelian Prăzaru, Cornel Popescu, Cornel Petrescu, Nicolae Brezeanu, Marin Iamandache, antrenor fiind Ion Dejan.

 

În seria a doua valorică au evoluat Gloria, dar şi I.T.A. Dâmboviţa. În 1973-1974, Constructorul devine Oţelul, antrenor Manole Stoica, echipă susţinută de Combinatul de Oțeluri Speciale Târgovişte care, clasându-se pe locul 1, a promovat în C, Ciocanul devine Unirea, iar echipa militară Gloria s-a desfiinţat după un mare scandal. La această grupare au evoluat Ion Dragomir, Ion Popescu, Nicolae Stan, Ilie Cie, Vasile Stroe, Vasile Stan, Nicolae Sterie, Constantin Dănilescu, viitor mare conducător la Steaua București, și Gheorghe Ionescu, apreciat arbitru divizionar, cu multe meciuri la linie, la B, cel pe care mulți l-au știut de Gigi Ionescu.  

În 1974-1975, au evoluat Unirea şi Rapid, iar foştii ciocănari au jucat pe 15 septembrie 1974 pe stadionul Municipal contra divizionarei C Dacia Piteşti, care i-a învins cu 2-1. În 1976-1977, Unirea a fost în seria I, ocupând în final locul 15 din 16, iar Olimpia şi Fulgerul au activat în eşalonul al doilea valoric. În campionatul 1976-1977, Unirea şi Oţelul au fost în seria I, iar Olimpia şi Fulgerul în seria a doua, dar consemnăm dispariţia echipei uniriste, fosta Ciocanul. Prin 1980-1981, Autobuzul Târgovişte era în prima serie, iar Voinţa din al doilea eşalon valoric judeţean, a avut performanţe în Cupa României, repurtând victorii asupra unor echipe din seria I. În 1981-1982, remarcăm pe Petrolul şi Autobuzul, ultima neîncheind competiţia, fiind exclusă pentru neprezentări succesive. 

În 1982-1984, petroliştii au activat în prima serie a eșalonului dâmbovițean, în cea de a doua, din Nord, a evoluat Spicul Târgovişte, iar în 1984-1986, Petrolul a continuat la cel mai înalt nivel judeţean, în timp ce în al doilea au evoluat Viitorul I.A.S. Târgovişte şi Steaua Târgovişte. În 1986-1987, apare Abatorul Târgovişte în seria a doua, în 1988-1989, se remarcau Petrolul, Oţelul Ungureni, echipa C.O.S. Târgovişte şi Abatorul, iar în a doua grupă valorică reapare Constructorul. În 1989-1990, în seria 1 Onoare, au fost Steaua-clasată pe primul loc, care a promovat în C, Petrolul, poziţia a 8-a şi Abatorul locul 13, iar în grupa secundă a fost Oţelul Ungureni. 1990-1991 a fost ultimul campionat pentru Abatorul în Onoare, iar în seria a doua au fost Spicul şi Oţelul Ungureni, echipa celor de la panificaţie promovând în elita judeţeană. În ediţia 1991-1992, în primul eşalon al Dâmboviţei, care avea 16 echipe, Spicul devine Compan, iar Abatorul se redenumeşte Mecard și din retur se mută la Mogoşeşti, în timp ce în a doua serie, Oţelul Ungureni devine Oţelul Târgovişte, cea care, ulterior, devine Oţelul Universitatea şi promovează în divizia A unde devine... Chindia-Micul Ajax.

Trei personalităţi ale fotbalului local din această perioadă de trei decenii, legate de mai multe  formaţii târgoviștene, Constructorul, Ciocanul, Unirea, Voința şi Abatorul, rețin atenția în mod obligatoriu. Mă refer la Ionaşcu Dragomir, Constantin Baicu și Neculai Dumitrache.

Ionaşcu Dragomir. Oamenii îi spun Piciu, apropiaţii Dinu. „Îmi amintesc că eram un copil cu un chilot mai lung şi am făcut un meci bun la şcoală. M-a remarcat nea Eugen Popescu la un meci, a doua zi fiind chemat la Metalul Târgovişte. Practic, am fost luat din curtea şcolii. Am jucat la Metalul Târgovişte cu Cristi Suciu, Radu Grancea, fraţii gemeni Gheorghe și Haralambie Puiu Becheanu, m-am simţit bine acolo, apoi am jucat la Vânju Mare. La un meci la care a fost prezent şi marele Ion Oblemenco, fugeam de rupeam pământul şi se mirau toţi «uite ce fuge piciul ăsta!», «cine e soldatul ăsta?», «ce bun e piticul ăsta!?». După meci, mi-au spus cei de la Vânju Mare că plec în divizia C la A.S.A. Victoria Craiova, iar de atunci, până astăzi, tot aşa mi s-a spus, Piciu. Am mai jucat în Dâmboviţa la Minerul Şotânga, Cimentul Fieni, Voinţa, Constructorul şi Ciocanul, toate din Târgovişte. La Voinţa jucam extremă dreaptă, la Ciocanul mijlocaş. Cel mai bine m-am simţit la ciocănari, meciurile se jucau pe «Sticla», unde condiţiile erau foarte bune, cu vestiare şi baie. Eram extremă dreaptă, fugeam foarte bine, centram în viteză pentru atacanţi, dar şi înscriam goluri”. În 1968-1969, s-a jucat primul campionat de după reorganizarea administrativ-teritorială a României care a dus la reapariţia judeţului Dâmboviţa. Atunci au evoluat Ciocanul Târgovişte, Turbina Doiceşti, Victoria Moreni, Minerul Şotânga, Automobilul Găeşti, Bradul Moroieni, Viitorul Fieni, Petrolul Târgovişte, Textila Bucegi Pucioasa, Petrolul Ochiuri, Muncitorul Schela Mare, Metalul Mija, Dinamo Ion Luca Caragiale şi Aripile CFR Titu. Penultima a fost exclusă din campionat în turul competiţiei, ultima în retur, ambele pentru neprezentări. 

Piciu juca la Minerul Şotânga, fiind remarcat etapă de etapă, ca şi alţi jucători adverşi valoroşi, precum Ion Vasilescu, Petre Drugă, Dumitru Nicoloiu, Matei Podină, Virgil Preda, Constantin Micu, Mircea Ionescu, Mihai Popescu, Mihai Albulescu, Nicolae Ionescu, Vasile Popa şi Constantin Baicu. Ulterior, Piciu a ajuns la echipa întreprinderii Ciocanul Târgovişte, de unde are amintiri frumoase: „La fabrică se realizau robineţi, butelii, şuruburi, piuliţe, director era Longin Diaconescu, un om de toată isprava. Sediul era pe bulevardul Castanilor, iar unitatea era cam pe unde era casa lui Cornel Dinu, acum sunt blocuri. La parterul unuia este Editura Bibliotheca. Pe străduţă se ieșea în Independenţei unde era restaurantul «La Ivancea» şi o stație de carburant PECO. Am parcurs toate treptele meseriei, iar la echipa de fotbal, antrenor a fost mai mult de 10 ani nea Fane Bădin, cunoscutul jucător al Ploieștiului și Târgoviștei. Conducătorul formaţiei Ciocanul era Grigore Ion, cel pe care, peste ani, mulţi l-au întâlnit la C.J.E.F.S. Delegații echipelor şi arbitrii îi spuneau acolo nea Grigore, era foarte cunoscut”.

La echipa de fotbal Ciocanul evoluau Arcadie, Costache, Maria, Dragomir Ionașcu-Piciu, Constantin Baicu, Gheorghe Ionescu, Nicolae Cristea-Balamuc, Ştefan Cristea, Viorel Vasilescu, Stan Cucu, Ion Petre, Nicolae Popa, Nicolae Bărbulescu, Ion Ştefan, Nicolae Ungureanu, Ion Ionescu, Constantin Opincaru, Ion Dinu, Ion Mihăilescu-Michi, Aurel Cristea, Aurel Ion, Florea Ciocan, Ioan Ducu, Constantin Șotângeanu, Veronică Toma, apoi, redenumită Unirea, a beneficiat şi de aportul altor jucători, de amintit fiind Florin Ifrim, Trandafir, Radu, Dîrvaru, Țipelea.

„M-am retras la 37 de ani, am absolvit şcoala de instructori sportivi şi am antrenat în Târgovişte. La Voinţa aveam contract de 200 de lei, aveam o echipă în care jucau cismari, croitori, marochineri de la cooperativele Sârguinţa şi Progresul, dl. Tiberiu Grigorescu fiind secretarul asociaţiei sportive, iar cu Ciocanul am încheiat campionatul judeţean pe locul 2. În 2014, la 69 de ani, antrenor fiind la Voinţa Valea Voievozilor, a absolvit cursurile U.E.F.A. C, organizate de A.J.F. Dâmboviţa, obţinând a şasea notă, 7.75, din lista celor 20 de admişi, depăşindu-i pe mai tinerii săi colegi Vasile Petre, Narcis Dan, Marinică Ionică, George Preda şi Cristian Catană. „Am vrut să devin antrenor cu licenţă, am obţinut-o pe forţa mea, fără ajutorul nimănui. Mi se spunea mereu că antrenori sunt doar cei cu carnet, aşa că m-am ambiționat şi m-am înscris la cursuri, iar la examen am stat în prima bancă şi am predat primul lucrarea. De mai bine de 10 ani sunt antrenor cu patalama”.

„La Valea Voievozilor este viaţa mea. Terenul e lângă școală, vin şi copiii şi se joacă acolo şi simt o bucurie imensă, mă simt mereu tânăr. Aş vrea să mai aduc aici echipe mai mari ca a noastră, aşa cum am adus Electrica Fieni şi Metalul Mija în Cupa României. Îmi aduc aminte că, prin 1987, am jucat la Aninoasa pe o zăpadă mare şi am mers cu căruţa la ei. Ne-a întâmpinat domnul poliţist Stan, era şef de post acolo şi am intrat cu atelajul pe terenul de la Viforâta pentru a mai tasa stratul de nea, doar aşa am putut juca. Eu şi acum greblez terenul, îl tuşez, fac foaia şi am 80 de ani, sunt de 40 de ani aici. Primarul Emanuel Spătaru şi vicele Iulian Tătulescu au vorbit să ne sprijine toţi, până şi femeile şi copiii de grădiniţă, tot satul vine să mă ajute să igienizăm şi să înfrumuseţăm baza sportivă. Pe primar l-am avut fotbalist, mă ajută cu baremul de arbitraj, dacă nu era primăria, nu mai existam de mult. Terenul e privat, e al familiei Vlădescu care mi l-a lăsat mie spre folosinţă doar la fotbal”. Omul are multe amintiri plăcute şi ştie că formaţia sa este bună, cuminte şi civilizată, cu oameni educaţi. „Foştii jucători mă salută toţi, au respect pentru mine, iar eu le păstrez respect. Fotbalul a fost, este şi va fi viaţa mea, el îmi dă putere să pot merge mai departe. Câştig sau pierd, am jucat mereu cinstit, fără aranjamente. Eu îmi doresc să fie soţia mea sănătoasă, toată lumea să fie sănătoasă, iar activitatea foarte bună de la Asociaţia Judeţeană de Fotbal Dâmboviţa să fie şi mai bună. Vă dau scris că Valea Voievozilor va continua să joace cu aceeaşi pasiune, cum o face din generaţie în generaţie, de patru decenii. Aşa vă promite Piciu!”

Constantin Baicu. Originar din Mărcești, a absolvit liceul agroindustrial din Voineşti, unde a avut ce să înveţe de la cercetătorii Staţiunii Pomicole din localitate, precum Gheorghe Moruju, Nicolae Ştefan, Dumitru Cvasnii, Aurel şi Victoria Şuta, Ilarie şi Mariana Isac, Tudosescu Oprea şi Constantin Pîslaru. Practicant al fotbalului ca extremă stânga, a avut două şanse de a juca la divizia C, în perioada 1966-1967. Prima dată la Rapid Mizil, unde a fost remarcat de către fostul internaţional Bujor Hălmăgeanu care a dorit să-i acorde o şansă, dar a intervenit chemarea la oaste, la Făgăraş. Localitatea avea, de asemenea, echipa de fotbal în al treilea eşalon divizionar, Chimia, devenită ulterior Nitramonia şi cu bune rezultate în B. În micuţul oraş braşovean, la unitatea militară unde şi-a efectuat stagiul militar, superiorul i-a interzis să fie prezent la un trial de selecţie şi, astfel, s-a irosit şi ideea fotbalului de performanţă ca jucător. A evoluat în continuare în prima ligă judeţeană a Dâmboviţei la echipa târgovişteană Ciocanul, devenită Unirea. Remarcat ca marcator, Baicu, un „stângaci” cu nr. 11 pe tricou, spune că nu a ştiut niciodată ce înseamnă să fie rezervă, să stea pe bancă, aşteptând ca antrenorul să-l introducă pe gazon, în condiţiile în care avea valoare, vigoare şi o viaţă sportivă în totalitate: „Mereu s-a început meciul cu mine titular. Aveţi în faţă omul care nu a băut şi nu a fumat niciodată, dar am fost generos cu alţii” a punctat Constantin Baicu, zâmbind cu subînțeles. Erau renumite meciurile derby  ale ciocănarilor cu Constructorul, devenită Oțelul, Petrolul, Voința...

A fost şi un meci de colecţie Metalul-Ciocanul, un amical desfăşurat pe stadionul Municipal din Târgovişte, o partidă în care au evoluat la divizionara B, între alţii, portarii Biță Stănescu şi Dodu Bărbulescu şi jucătorii de câmp Constantin Ionescu-Budulea, Buciumeanu, Tiron, Buzatu. Dialogul spumos între Constantin Tini Iacob, antrenor la juniorii metalurgiştilor şi antrenorul ciocănarilor, Ştefan Bădin, a reținut atenția. Celebrul nea Fane îşi mobiliza elevii după execuţiile proaste, cu balonul expediat la mulţi metri peste poartă, cu expresia: „Ai trecut Balcanii!” Nu contează scorul partidei, dar printre remarcaţi a fost Constantin Baicu, cel care a avut mai multe raiduri prin careul Metalului, cel mai aproape de gol fiind la o acţiune impetuoasă, în mare viteză, inițiată sub ochii spectatorilor vechii tribune, întinsă de la Casa Armatei până la popicăria dinspre Coconilor, atac încheiat la poarta dinspre ştrand cu un şut periculos, de la 18 de metri...,  aproape de gol!  

Profesional, Baicu a fost permanent cu serviciul la unităţi din domeniul horticol, iar din 1985, a fost secretar de partid la nou înfiinţata Întreprindere Comercială de Stat pentru Legume-Fructe, unde director era Gheorghe Predoi, cel care sprijinise puternic promovarea în A a C.S. Târgovişte în vara anului 1981, cu Nicolae Dobrin. Retragerea ca jucător a coincis cu antrenoratul la Mărcești şi, apoi, la Abatorul Târgovişte, echipă pregătită în acel moment de Marin Iulian, consăteanul său. A pregătit formaţia mai multe sezoane, timp în care s-a reuşit promovarea din a treia ligă judeţeană în prima. S-a început cu jucători din întreprindere, ulterior au fost aduşi şi alţii mai buni. Ion Stăncescu-Părintele, campion cu Universitatea Craiova în 1974, Radu Toma, internaţional de juniori la un pas să debuteze în prima divizie sub Turnul Chindiei, Niculae Stan-Aripioară, Nicolae Rândunică, Emil Iordache-Pocăitu, Marcel Duțan, Sile Răducanu şi alţii. Stăncescu era supranumit Dobrin pentru tehnica sa perfectă care l-a adus rapid în atenția echipelor de frunte ale fotbalului românesc. A debutat în prima divizie în Bănie, unde a absolvit Facultatea de Științe Economice și a evoluat în A și la C.S. Târgoviște în primăvara anului 1980. În afara lor, se remarcau alţi doi fotbalişti. Unul era elevul Marius Crăciun, un vârf de atac percutant care, ulterior, a fost student la Petrol şi Gaze din Ploieşti. Celălalt e mijlocaşul foarte tehnic Cristian Șerban, cu juniorat la Rapid Bucureşti şi seniorat în divizia C la IUPS Chitila, adus la Abatorul din postura de militar în termen cu ajutorul maiorului Aurel Moraru, comandantul UM 01378, una dintre cele două unităţi militare de lângă gara Târgovişte, situate pe bătrânul bulevard al castanilor. 

Cu antrenorul Constantin Baicu rezultatele s-au văzut imediat, multe dintre meciuri încheindu-se cu scoruri de la 4-0 în sus. Directorul Abatorului Târgoviște Niculae Dumitrache are cuvântul: „Pe teren, spre finalul partidelor, intram şi eu, când scorul era deja 2-0, jucam atacant şi marcam din acţiune. În plus, exista regula ca eu să execut loviturile de la 11 metri, nu am ratat niciunul! Domnul Baicu avea carnețelele cu notiţe, se mişca de colo până colo pe marginea terenului, strunea jucătorii foarte bine, îi certa când era cazul, era argint viu, a fost un mare beneficiu aducerea dânsului”. La juniori, Abatorul era reprezentată de o echipă de copii de 13-15 ani a C.S. Târgovişte, antrenată de Eugen Popescu, din care făceau parte viitori divizionari A Laurenţiu Reghecampf, Cosmin Becheanu, Irinel Constantin Voicu, Cristian Țermure şi Remus Gâlmencea. „Gândiți-vă că era o mare diferență între acești jucători și colegii de generație care activau în acel campionat județean. Toți erau stimulați să poată să-i învingă pe teren, dar era imposibil. Erau selecționați de mici, pe valoare, erau pregătiți fizic și vizau să ajungă la loturile naționale de juniori. Când apărea echipa, dintr-o dată devenea interesant de văzut și meciul de juniori care avea loc în deschiderea celui de seniori” conchidea Constantin Baicu.

 „Meciurile considerate acasă, unde asistau şi 200 de spectatori, s-au desfăşurat pe terenul 2 al stadionului Petrolul de la Podul Mihai Bravu, iar când petroliștii jucau în deplasare, Abatorul a evoluat pe gazonul biliard al suprafeţei principale a arenei sportive, cu vestiare şi tribune, relaţia de respect şi prietenie dintre cei doi directori, Toma Panțu şi Niculae Dumitrache, fiind decisivă” rememora Constantin Baicu.

Plecarea seniorilor şi juniorilor la meciurile din deplasare, unde echipa era permanent însoţită de 20-30 de inimoşi, se realiza cu un tractor cu remorcă acoperită, care constituia şi loc de dezechipare şi echipare, în condiţiile în care cele mai multe dintre tăpşanele din comunele judeţului nu dispuneau de încăperi pentru astfel de activităţi.

De reţinut un jucător cu un nume de familie interesant, Nifon, salariat al abatorului, dar şi faptul că mulţi angajaţi ai unităţii erau din celebrul cartier Matei Voievod. Acolo erau renumiţii legumicultori de origine bulgară din Sârbi, cu unicul lor obicei sărbătorit anual de Sfântul Teodor, Paștele Cailor sau Tudorița, care anunţa începutul muncilor agricole. Era ziua în care grădinarul şi calul său, după un obicei străvechi, mergeau la biserică şi primeau binecuvântarea preotului pentru a fi sănătoşi în anul care urmează. 

Constantin Baicu ştie că o echipă ca Abatorul nu va mai fi niciodată la Târgovişte şi, tocmai de aceea, vrea ca noile generaţii să cunoască mica poveste a acesteia. Fără ea, istoria fotbalului local nu ar fi avut generoase picături de farmec şi pitoresc!

Niculae Dumitrache. Domnia sa este omul providenţial care a avut iniţiativa înfiinţării grupării cu balonul rotund Abatorul Târgoviște. A fost directorul întreprinderii, de profesie medic veterinar, cu antecedente fotbalistice încă din perioada studiilor superioare, 1966-1971, în campionatul I.A.N.B. Era competiţia Institutului Agronomic București „Nicolae Bălcescu”, cu patru facultăți: Agricultură, Horticultură, Zootehnie și Medicină Veterinară, unde, din 1970, s-a înființat şi cea de Îmbunătățiri Funciare. De precizat că, în echipa Agronomia jucau studenţii Vasile Popa, Mircea Stan, Constantin Tănase, ulterior ajunşi la C.S. Târgovişte, dar şi celebrul de mai târziu doctor veterinar Ion Poiană, cu performanţe fotbalistice la Unirea Urziceni, înainte de 1989, atunci când a fost jucător, antrenor și finanțator și a reușit să-i aducă la echipa ialomițeană pe Dudu Georgescu, dublu câștigător al trofeului „Gheata de Aur” în 1975 și 1977, și pe renumitul fost stelist, ex-C.S. Târgoviște Vasile Aelenei. Plecat din Ulmi de Dâmboviţa pe calea învăţăturii, Niculae Dumitrache era absolvent de Ienăchiță Văcărescu, unde l-a avut coleg de clasă pe internaţionalul dinamovist Cornel Dinu. Cei drept, a fost măcar o clipă cu gândul şi la o posibilă carieră fotbalistică, precum cea a celebrului său tiz Dumitrache Florea care, în acel moment, avea ţara la picioare. Finalmente a ales profesia, iar după absolvire, a fost repartizat la Cooperativa Agricolă de Producție Mărcești, la ferma cu vaci de lapte şi ovine, stagiul militar termen redus efectuându-l la Lipova, în judeţul Arad. „Am fost apoi la Cooperativa Agricolă de Producție Comişani, unitate la care profilul piscicol era o noutate, am îndeplinit funcţia de medic veterinar de circumscripţie la Lucieni. A fost o experiență foarte utilă după facultate.  

A urmat, în sfârşit, venirea în 1978 la Întreprinderea de industrializare a cărnii Dâmboviţa, cea denumită generic în comunitate abatorul din Târgovişte. Prin 1981-1982, construcţia veche a unităţii s-a transformat în fabrica de preparate, noua clădire a devenit perimetrul de sacrificare a animalelor, dar unitatea nu performa şi în interior era o perfectă... dezordine, inclusiv la nivel de conducere, cu dificultăţi şi contraperformanţe generalizate. Astfel că, în 1985, prim-secretarul judeţului Pantelimon Găvănescu a avut iniţiativa de a-l numi director pe Niculae Dumitrache: „Am primit onoranta propunere, m-am sfătuit cu familia, iar soţia a fost de acord, astfel că am început activitatea. Kilometri pe jos prin unitate, ordine şi curăţenie instituite peste tot unde era harababură, întreprinderea arăta rău şi tocmai de aceea fusesem numit, pentru ca în scurt timp să repun unitatea pe făgaş de performanţă economică. Au apărut în curte până şi ghivece de la Cimentul Fieni în care, în premieră, s-au plantat flori. Au fost şedinţe operative şi o activitate susţinută de dimineaţă până seara, iar după ce am stabilizat situaţia financiară şi ne-am mai limpezit, angajaţii au prins încredere în mine şi, implicit, în colaboratorii mei din noua conducere. Atunci am zis «Ce-ar fi să înfiinţăm o echipă de fotbal?» Am întrebat printre angajaţi care a mai jucat şi au apărut câţiva care, într-adevăr, puteau apărea pe gazon, la nivel de campionat judeţean”. 

Promovările succesive dintr-un eşalon în altul până la prima grupă valorică fotbalistică a Dâmboviţei au impus şi o propunere către cei 1200 de salariaţi ai întreprinderii, un leu cotizaţie sportivă lunară, un demers unanim acceptat. Fotbaliştii efectuau două antrenamente săptămânale, marţea şi joia, iar cei veniţi din afara întreprinderii au fost toţi angajaţi în unitate pentru a putea fi prezenţi la pregătire. „S-a impus aducerea lor la abator, unii lucrau la alte societăţi, nu puteau pleca de acolo să vină la antrenamente la timp şi calitatea actului sportiv putea să sufere, aşa că toţi jucătorii lucrau la noi şi nu erau probleme în a presta corespunzător la locul de muncă şi în a se antrena conştiincios” rememora Niculae Dumitrache. A urmat achiziţionarea de ghete de fotbal şi a două rânduri de echipament sportiv, unul roşu, celălalt alb, identice cu cele ale grupării Dinamo Bucureşti, prin grija fostului coleg de liceu, Cornel Dinu, antrenor între 1985 şi 1986 la C.S. Târgovişte şi a lui Mircea Rednic, jucător pe atunci la gruparea din Şoseaua Ştefan cel Mare. Apărea o întrebare: când va ajunge Abatorul în divizia C?

Se încerca şi la Târgovişte aplicarea cu succes a modelului echipei de fotbal Abatorul București, divizionară de succes în al treilea eșalon, la care antrenor a fost, la un moment dat, chiar Valentin Stănescu. El era cel care a adus urbei Turnului Chindiei prima promovare în divizia A în 1961 şi plecase în 1985, tot de la noi, după ce îşi dăduse seama că nu putea promova C.S.-ul în A din cauză de... Dinamo Victoria şi a generalului Marin Bărbulescu, şeful Miliţiei Bucureşti. Abatorul din capitală avea terenul în zona vecină azi cu Asmita Gardens, până la începutul lucrărilor la ceea ce avea să devină Delta Văcărești. Foștii jucători își amintesc şi astăzi că echipa era foarte dorită, în condiţiile în care carnea şi mezelurile erau la mare căutare, în magazine nefiind de găsit la vânzare. Cum a explicat nea Tinel încheierea activităţii de antrenor la o echipă ca Abatorul? Hâtru, şugubăţ şi ironic, ca de obicei: „Nu pentru carne m-am dus acolo, eu sunt vegetarian...”.

Obiectivul conducerii Abatorul Târgovişte era accederea într-un an, doi, în divizia C astfel că, în 1988 şi 1989, fotbaliştii au efectuat cantonamentul de vară la taberele Vânătorul şi Căprioara, care au asigurat cazarea prin domnul Dogărel, masa fiind oferită de Întreprinderea de industrializare a cărnii Dâmboviţa. În toamna anului 1989, s-a început amenajarea stadionului propriu, care a fost semănat cu iarbă.

A venit, însă, democraţia de după 1990, iar regresul fabricii şi al echipei de fotbal a fost rapid şi sigur. Terenul de fotbal nu s-a mai realizat, pământul în cauză fiind retrocedat, iar pe fondul revoluţionar şi al mult clamatei libertăţi, Niculae Dumitrache a fost schimbat din funcţie. De cine? De către mulţimea din întreprindere, convinsă că a venit timpul să nu muncească sau să o facă în dorul lelii şi să primească salariul întreg, dar nu acelaşi, ci mult mai mare. Când au regretat că şi-au înlăturat directorul, l-au rechemat, dar doctorul Dumitrache nu a mai revenit, urmându-şi cariera profesională în funcţii de conducere la Direcția Sanitară Veterinară Dâmboviţa şi, mare iubitor de porumbei, ca preşedinte al Uniunii Columbofililor Profesionişti din România. Societatea comercială, devenită MECARD (Mezeluri-Carne-Dâmbovița) cu tot cu abator a intrat în faliment. La fel şi echipa, mutată după 1990 pe terenul Sticla, în condiţiile în care gazdele de la Petrolul Târgovişte au devenit… nepoliticoase şi, apoi, la Mogoşeşti. A fost o perioadă neagră, în care formaţia, în lipsă de efectiv, a evoluat şi cu 9 jucători pe gazon, evident fără rezerve pe bancă, apoi s-a consfinţit ceea ce era de așteptat din partea multora care nu au văzut cu ochi buni această echipă, desfiinţarea ei. A rămas o istorie de povestit nepoţilor şi strănepoţilor şi o constatare legendară a lui Niculae Dumitrache, omul care a adus fotbalul la Abatorul Târgovişte, rostită cu resemnare după vreun rezultat slab ori o fază la care jucătorii săi au fost depăşiţi complet: „Au trecut ăştia ca prin brânză pe lângă voi”.

UN ACADEMICIAN LA CURTEA SPORTULUI REGE

Legături între un academician şi sport, în general şi fotbal, în special, au mai fost, dar ca un membru al unei academii să-şi pună la dispoziţie proprietatea pentru ca o echipă locală să o utilizeze pentru antrenamente şi meciuri, se întâmplă mai rar. Este cazul Mariei Luisa Flonta, profesor universitar de neurobiologie, membru titular al Academiei Române, care și-a dat acceptul, fără pretenții financiare, ca pe terenul său, fotbaliştii unei echipe din Dâmboviţa să se antreneze şi să joace. Povestea domniei sale a fost descoperită de jurnalistul Costin Mihai, reprezentant al A.J.F.  în operațiunea de omologare a terenurilor de fotbal din județ. Baschetbalistă la Cluj în tinerețe, dar şi pasionată de înot şi schi, neurobiolog și profesor în activitate la Universitatea București - Facultatea de Biologie, unde predă la un master, doamna Flonta spune că după venirea comunismului în România, când familia sa a fost expropriată, povestea casei şi a pământului părinţilor a fost lungă. Imobilul familiei sale a fost succesiv grajd comunal, sediu de C.A.P., cămin cultural şi grădiniţă. După 1990, a urmat un proces lung şi anevoios la Târgovişte, în urma căruia a reintrat în posesia casei şi, apoi, a dreptunghiului de teren după ce, la un moment dat, a fost în pericol să-şi piardă proprietatea, râvnită de un magnat local. „Mama mea a avut acest teren și locuia aici, apoi s-a căsătorit la Cluj. Noi ne-am născut în Ardeal și nu am mai avut legături.Toată povestea reintrării in posesie a durat nouă ani, cu procese la Târgoviște și, târziu, în anul 2000, am primit prima parte, casa și ce e acolo, apoi a mai durat ceva timp până am primit și terenul pe care acum se joacă fotbal”.

Însoţită permanent de căţeluşa Billie, Maria Luisa Flonta a mai precizat că nu avea cum să-i refuze pe tinerii iubitorii de mişcare şi nu s-a gândit niciodată la bani, sprijinind necondiționat oamenii din satul în care locuieşte atunci când renunţă la zgomotul Bucureştiului. Imediat după ce au avut acceptul proprietarei, jucătorii, conducătorii și suporterii din satul vecin, de la Viitorul Frasinu, au muncit zile la rând la renovarea perimetrului fotbalistic, astfel că iarba arată bine acum, iar terenul a devenit eligibil pentru pretențiile meciurilor din ultima ligă a județului Dâmbovița. Nu are tribune, dar au fost montate bănci pe partea vestiarelor, de unde spectatorii pot urmări meciurile, iar lângă tineri, au venit în sprijin primăria din Corneşti şi foştii fotbalişti de la Ibrianu, precum Marin Banu.

Au fost două rugăminți, şi anume, să nu taie copacii şi să adune gunoiul după fiecare antrenament şi meci. Pentru oamenii din Ibrianu, faptul că un membru titular al Academiei Române a dat dovada unui gest de nobleţe pentru comunitatea lor nu putea trece neobservat. Localnicul Dumitru Vişan spunea că ,,boieroaica ne-a dat terenul, dacă nu era dânsa, jucau pe lună, nu aveau teren, iar eu aștept să se reînființeze echipa lui Ibrianu și să jucăm aici, la noi, pe terenul doamnei”. Academiciana mi-a mărturisit că a asistat la antrenamentele şi jocurile amicale ale echipei, că este obişnuită cu zarva şi ambianța unui meci de fotbal și aşteaptă ca de pe terenul oferit gratuit pentru sport să iasă, cândva, un campion naţional şi internaţional.  

Maria Luisa Flonta s-a născut la Timișoara, la 21 iulie 1944 și a absolvit Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în specialitatea biologie-zoologie. A fost preparator la Universitatea din București, la Fiziologie, apoi a activat, la aceeași catedră, ca asistent. În prima perioadă, a studiat fiziologia celulei pancreatice endocrine: ciclul de secreție în celulele A şi B pancreatice. În anul 1972, a obținut titlul de doctor cu teza „Studiu citofiziologic al ciclului de sinteză şi secreție al insulinei în celula B-pancreatică la reptile”, susținută la Universitatea „Babeş-Bolyai”, sub conducerea acad. Eugen Pora. Între anii 1971-1974, a efectuat un stagiu de pregătire şi lucru experimental la „Institut für Diabet esforschung” de la München, Germania, condus de profesorul Otto Wieland. A fost bursieră „Alexander von Humboldt” timp de doi ani, apoi angajată DFG „Deutsche Forschungsgemeinschaft”. Începând cu 1990, a devenit lector la disciplinele de fiziologie şi biofizică, iar din 1991 este conferențiar. În 1993 devine profesor la aceeași catedră. Peste trei ani trece şef la Fiziologie Animală şi Biofizică în cadrul Facultății de Biologie a Universității din București. Este director al Bazei de Cercetare cu Utilizatori Multipli: Neurobiologie și Fiziologie Moleculară, director al Centrului de Neurobiologie și Fiziologie Moleculară din cadrul Facultății de Biologie a Universității București. În 2011, a primit titlul de membru corespondent al Academiei Române, iar din 2024 este membru titular.

În 14 septembrie 2025, la Ibrianu, a avut loc meciul derby între Viitorul Frasinu şi Sportul Frasinu, încheiat cu scorul de 4-1, după ce oaspeţii au marcat primii. Era etapa a treia a seriei Est din liga a 6-a, Viitorul avea şase puncte, Sportul nu acumulase încă niciunul, dar drumul era lung, lung de tot. A fost o partidă frumoasă, disputată pe o vreme călduroasă, în prezenţa a peste 100 de spectatori, între care şi doamna Maria Luisa Flonta. Observator din partea Asociaţiei Judeţene de Fotbal Dâmboviţa a fost fostul internaţional Lică Stavarache Movilă, stabilit de mult timp în oraşul dâmboviţean Răcari, acolo unde avea o şcoală de fotbal, om de bază în traseul european al lui Dinamo din ediția 1983-1984 a Cupei Campionilor Europeni, din care au făcut parte Kuusysi, Hamburg, deținătoarea trofeului, Dinamo Minsk, campioana U.R.S.S. și Liverpool, care avea să câștige trofeul. Venise de un an la Dinamo după ce absolvise Liceul de Fotbal din Bacău și jucase câteva sezoane în divizia A, alături de Costel Solomon, Viscreanu, Antohi, Șoșu, Vamanu. Mircea Lucescu l-a chemat la naţională, având 14 selecții şi la 23 de ani era pe val. A venit, însă, meciul tur, câștigat cu 1-0 de Liverpool, prin golul lui Sammy Lee. 

Să-l lăsăm pe Movilă să povestească: „Nu aveam treabă cu Souness, eu jucam libero la noi, el mijlocaș central la ei, eu îl aveam în pază pe Craig Johnston pe care l-am curentat de câteva ori, totuşi nu am fost foarte dur. El i-a spus lui Souness, căpitanul echipei şi în minutul 70, a venit o minge lungă, m-am trezit cu el în spate și, din alergare, mi-a dat un pumn în bărbie. M-a prins cu gura deschisă şi am căzut fulgerat. Au intrat în teren doctorul și antrenorul secund, eu doream să reintru, dar m-au schimbat cu Gigi Mulțescu. Am avut dureri îngrozitoare, m-au operat la Bucureşti şi vreo două-trei luni am mâncat cu paiul. Am pierdut Campionatul European din Franța, unde aveam șanse să fiu în lot, apoi am rămas cu o frică de a intra în contact fizic şi cariera mea nu a mai fost la acelaşi nivel”. A mai jucat la Dinamo trei ani, apoi a fost împrumutat la divizionara A dâmboviţeană Flacăra Moreni și la U Cluj, tot în primul eşalon. După Revoluția din 1989, a jucat și în străinătate, la Zimbru Chișinău și la Hapoel Beer Sheva, apoi a devenit polițist şi a urmat pensia. La meciul de la Ibrianu, monitorizat profesionist de cel pe care suporterii dinamoviști l-au poreclit „Lică Movilă, dă-le o torpilă”, cu trimitere la forţa suturilor puternice, adevărate trasoare expediate către porțile adverse, s-au realizat poze, s-a şi filmat de către Televiziunea Română, a fost o sărbătoare deplină a fotbalului sătesc. Arbitri au fost Laurenţiu Mantu, la centru, ajutat la cele două linii de Gabriel Alin Lixandru şi Ciprian Gabriel Lazăr. La întâlnirea frăsinenilor a asistat fostul jucător de frunte al echipei Rapid Ibrianu de la începutul anilor ʾ70, Marin Banu. „Prin 1970 şi anii următori, aveam o echipă foarte puternică, nu erau bani într-adevăr, dar era un entuziasm mare. Tot satul era la meci în fiecare etapă când jucam acasă, ne încurajau, iar rezultatele erau foarte bune. Suporterii ne însoţeau şi în deplasare, era rivalitate mare cu Finta şi Corneşti, pe atunci Frasinu nu avea echipă, acum are două, iar cu tristeţe mare o spun, Ibrianu nu mai are echipă. Erau în primul 11 de atunci al nostru, dar şi pe banca de rezervă, jucători foarte buni, care făceau faţă şi la nivele superioare, chiar la eşalonul al doilea, Ion Aldea, Constantin Dumitru, Marin Vlejea, Ion Ştefan şi, bineînţeles, subsemnatul”.

  Era vremea când întreprinderile aveau echipe şi chiar şi în campionatul judeţean jucătorii erau scoşi din producţie, erau schele, uzine, fabrici, autobaze, mine de cărbune, termocentrale care aveau formaţii de fotbal, de exemplu Petrolul, Oţelul, Rapid, Ciocanul, Constructorul, toate din Târgovişte, Frigero Găeşti, Minerul Şotânga, Electroaparataj Titu, Barajul Pucioasa şi Turbina Doiceşti, chiar şi închisorile aveau, cum era Viitorul Ion Luca Caragiale, gruparea Penitenciarului Mărgineni. Printre arbitrii de atunci, amintiţi în cronicile semnate de Nicu Borcea în paginile ziarului „Dâmboviţa” îi întâlnim pe Petre Ghețu, Ştefan Moisescu, Ion Tănase, Alexandru Jianu, Dan Vișinescu, Gheorghe Gae, Victor Bîldan, Anton Constantinescu, Victor Dina, Gheorghe Petre, Doru Dumitrescu, Aldică Stănescu, Gheorghe Antonescu, Ion Cribdilean, Dumitru Sencu, Aurelian Milea, Alexandru Georgescu, Mircea Manafu, Cornel Popescu, Dumitru Huidu, Ion Andrei, Aurel Dragomir, Nicolae Leafu, Marin Zamfir.

În preambulul festinului fotbalistic, am avut o discuţie foarte interesantă, de mai mult de două ore, cu soţul doamnei Maria Luisa Flonta, prof. univ. dr. Mircea Flonta, membru titular al Academiei Române, pe teme filosofice, sociale, politice, religioase şi de învăţământ. Profesor Emerit, doctor al Universităţii din Bucureşti din anul 1970 cu o teză de epistemologie genetică, domnia sa și-a dedicat o mare parte a activităţii didactice şi de cercetare, studiului filosofiei şi, mai recent, biografiei lui Wittgenstein. Meticuloasa preparare a sucului de mere nu l-a împiedicat pe academician să aibă argumente solide, de netăgăduit, la superlativ. Exemplul personal este convingător și ar trebui să fie un model pentru tinerele generații: „Am trecut în viața mea prin numeroase bariere, examene, selecții. Eu am intrat în liceu în 1943. Stăteam într-o comună, lângă Arad, pe vremea aia refugiat din Ardealul de nord. Era singurul liceu într-un județ mare și bogat. Singurul liceu care avea un examen de admitere cu trei materii și avea un număr enorm de candidați. Era o concurență de șapte - zece pe un loc la admitere. A fost cel mai mare succes al meu. Cu mintea mea, cu starea mea socială, am reușit să intru la liceu. Acum nu se impune niciun filtru. Nu se impun examene. Nu este niciun efort. Și, iată, încă «un motiv temeinic» de a privi spre un miracol. O cultură superioară nu te împinge spre miracol. Îți pune filtre, măi, ce este asta, ce este cu mine? Eu aș zice că miza este educația. Instrucția și emanciparea minții. Să înlocuiești plăceri foarte ușor accesibile cu altele, cu satisfacții superioare. Dacă tu rămâi în plăcerea pe care ți-o face o anumită mâncare și nu mai faci efortul de a asculta o muzică bună, de a citi o carte bună, de a duce o conversație interesantă, ești om? Știți, când eram mic, singura muzică care îmi spunea ceva era muzica populară. Am trecut, în timp, prin muzică și am ajuns în cea simfonică, unde descifrez semne, îmi exersez  sensibilitatea. Când totul e accesibil, rămâi în accesibil. Omul este dotat pentru dezvoltarea anumitelor capacități, interese de natură intelectuală și de natură estetică, abia atunci o viață, cât de lungă, e scurtă. Pe mine mă interesează enorm istoria tuturor epocilor și mă interesează istoria tradițiilor morale și religioase și mă interesează enorm literatura. Și pe măsură ce înaintez în vârstă și rămân activ, din punct de vedere intelectual, trăiesc cu un anume sentiment. Domnule, câte lucruri interesante sunt! M-ar interesa și mi-ar face plăcere să le știu și n-am avut timp să mă ocup de ele. Avem această inegalitate dată de lipsa exercițiului intelectual. Și cu cât această inegalitate e mai accentuată, cu atât societatea e mai proastă”. Filosofie și fotbal într-o după-amiază însorită de toamnă la Ibrianu, în Dâmbovița, acolo unde terenul de fotbal va rămâne cu certitudine la dispoziția tineretului gratuit pentru sport, în general, și fotbal, în special, datorită academicianului Maria Luisa Flonta. O întâlnire neaşteptată pentru mine! Onorantă şi unică!

UN TRIO FORMIDABIL: GENU, TICUȘAN ȘI TINI

Antrenorii Eugen Popescu, Gheorghe Ticușan și Constantin Iacob au intrat în conștiința microbiștilor târgovișteni și nu numai, iar tânăra generație trebuie să știe cât mai multe despre ei pentru a le cunoaște valoarea și a-i respecta. Doi dintre aceştia au un punct comun, ei fiind cei care l-au „văzut” pe Cornel Dinu şi au intuit că au în faţă un băiat care va fi un mare talent al sportului cu balonul rotund. „Primii mei antrenori s-au numit Mișu Ionescu, Gheorghe Ticuşan şi Eugen Popescu. La 16 ani, graţie lui Rudy Wetzer şi Gică Nuţescu, am fost promovat în prima echipă, în B. Eram mijlocaş şi inter, mai mult atacam. Portarul Fane Marcu m-a recomandat lui Traian lonescu, pe timpul acela antrenor principal la Dinamo. Nea Traian, cum obişnuia, şi-a trimis «spionii» să mă vadă. Probabil că le-am plăcut. Apoi, încă în 1965, a venit chiar dânsul la Târgovişte şi a stat de vorbă cu părinţii mei. Eu eram elev la liceul Ienăchiță Văcărescu, am dat bacalaureatul în anul următor și am trecut la Dinamo”. 

Eugen Popescu. Pentru nea Genu au vorbit mereu faptele, generaţii de-a rândul promovate în echipa de seniori şi jucătorii care au ajuns în divizia A, la bucureştenele Steaua, Dinamo, Sportul Studenţesc, Rapid, Progresul şi pe la Iaşi, Craiova, Reşița, Galaţi, Oradea, Tg. Mureş, Sibiu, Constanța, Ploieşti, Piteşti şi altele. Invitarea fiicei sale Florentina în 2023 la inaugurarea noului stadion care îi purta numele încă din 1998 a fost gestul de recunoştinţă al comunităţii faţă de cel care a reprezentat Târgoviştea în apriga concurenţă cu Piţi Varga și Constantin Frățilă-Dinamo, Dumitru Pătrașcu-Corvinul, Romeo Catană, Petre Mihai şi Francisc Fabian-Steaua, Dumitru Chiriţă, Dumitru Varodin şi Mihai Petrovici-Bacău, Ionel Costea-Rapid, Traian Popa-Rm. Vâlcea, Ioan Kluge şi Nicolae Gorgorin-Progresul, Mihai Bârzan-Iași, Andrei Sepci-U Cluj, Iosif Bükkösi şi Constantin Tâlvescu-Farul, Leonte Ianovschi-F.C. Argeş, Ion Stoişor-Sportul Studenţesc, Gheorghe Scăeşteanu, Silviu Stănescu și Nicolae Zamfir-U Craiova. Jurnaliștii Ioan Chirilă, Radu Urziceanu și Ion Cupen de la ziarul Sportul și revista Sport, au scris elogios despre realizările lui Eugen Popescu, menționând că echipa de seniori era preponderent alcătuită din jucători formați de el.

Puţini ştiu, însă, că nea Genu a fost, în sezonul 1973-1974, antrenorul principal al formaţiei de seniori a C.S. Târgovişte, iar anecdotică rămâne atitudinea sa când a fost rugat de ziarul Dâmboviţa să scrie relatări scurte de la meciurile din deplasare ale echipei de seniori, unde redactorii publicaţiei nu puteau ajunge din motive obiective şi subiective. Acesta nu a refuzat şi a scris, şi nu s-a ferit să critice prestaţia sportivilor, dar şi pe antrenorul... Eugen Popescu care „a efectuat schimbările, dar jocul echipei nu s-a îmbunătăţit, ci dimpotrivă”, semn clar de adâncă autocritică. Scria la înfrângerea de la Rm. Vâlcea că echipa a avut ghinion, dar în fapt ghinionul a fost cauzat „de jocul slab al fundaşilor noştri de margine, pripelii şi deciziei atacanţilor”. Nu i-a nominalizat în articol, se știau ei, astfel că a urmat muștruluiala din vestiar.

Eugen Popescu avea în acel moment o echipă cu fotbaliști năbădăioşi și foarte greu de strunit,  sportivi temperamentali, unii indisciplinaţi, alţii model de comportament. Ac de cojoc a căutat nea Genu şi a găsit pentru fiecare. În lot erau portarii Sebastian Biță Stănescu şi Mircea Stan şi jucătorii de câmp Dumitru-Tică Gheorghe, Constantin Tănase, Cristian Niță, Decebal Puiu Neagu, Adrian Mânăstire, Constantin Ionescu-Budulea, Claudius Sava, Tiberiu Kallo I, Mircea Harapu, Dorel Ciobanu, Dumitru Puiu Georgescu, Radu Grancea, Mihai Buciumeanu, Vasile Popa, Niculae Stan-Aripioară, Tudor Nistor, Constantin Moraru, unii dintre ei foști jucători de divizia A. Umorul şi ironia pe care le avea Eugen Popescu erau incredibile, iar cei care l-au cunoscut pot depune mărturie.

Gheorghe Ticușan. Îmi rămân în memorie momentele în care l-am întâlnit, în care mi-a descris cu calm şi vorbă molcomă realizările sale în materie de fotbal juvenil şi nu numai, dar şi drama pierderii premature a fiului său Silviu, un bun tenismen de câmp şi un fotbalist promiţător, cândva la nivel de tineret-speranțe, locul 3 cu C.S. Târgovişte în ediţia 1982-1983, sub bagheta lui... Eugen Popescu.

În toamna anului 2024, i-am vizitat pe gemenii profesori Becheanu şi soţia domnului Puiu, doamna Marcela, iar la un moment dat, am avut ocazia să ascult convorbirea lor cu domnul Ticușan. Era la un azil din Târgovişte, situat lângă giratoriul unde se afla Catedrala şi povestea că era îngrijit foarte bine, avea parte de o hrană consistentă, iar plimbările în parcul instituţiei, la soare, îi dădeau un tonus formidabil. Amintirile fotbalistice s-au revărsat ca un şuvoi în discuţia cu Gheorghe şi Puiu Becheanu despre antrenoratul celor trei la echipe, precum Petrolul, Metalul şi C.S. Târgovişte şi jucătorii descoperiţi de o parte şi de cealaltă. Gheorghe Ticușan: „Mie îmi pare că timpul a trecut prea repede, parcă acum eram cu copiii şi juniorii pe teren pentru a-i iniţia în tainele fotbalului şi, pot să spun că am avut pasiune pentru această meserie în care îţi trebuie vocaţie, altfel nu poţi să o faci cu bune rezultate, cu jucători ajunşi în echipa naţională şi în diviziile A şi B. Cornel Dinu a fost vârful a sute de jucători pe care i-am descoperit, format şi dus spre fotbalul mare. Merită felicitaţi fiindcă, aşa cum le-am spus, de la primul antrenament cu mine şi până la ultimul cu mine, fotbalul e un sport foarte greu”.

 

Un alt jucător format de profesor a fost Valentin Kramer, divizionar A de marcă,  jucător de cupe europene în 1976, la C.S.U. Galați, în dubla dispută cu portughezii de la Boavista Porto. Pe stadionul Dunărea, cu 12.000 de spectatori în tribune, au câştigat oaspeţii cu scorul de 3-2, golurile gazdelor fiind marcate de Petre Marinescu, cel care, ulterior, a devenit golgeterul absolut al Târgoviștei în prima divizie şi Valentin Kramer. De amintit că, în 1977, după promovarea echipei C.S. Târgoviște în divizia A, de la C.S.U. Galați au venit doi jucători foarte buni, amintitul deja Marinescu și fundașul central Nicolae Enache. Returul a fost pierdut de gălățeni cu scorul de 2-0. Dreptul de a juca în Europa a fost obținut de clubul gălățean, aflat atunci în cel de-al doilea eşalon al fotbalului românesc, după ce a jucat în finala Cupei României, pierdută la limită, scor 0-1, cu cei de la Steaua, dar cum formația militară a devenit campioană în acel sezon, C.S.U. a devenit reprezentanta ţării noastre în Cupa Cupelor, a doua competiție continentală la acel moment.

Constantin Iacob. Un alt antrenor despre care este musai să scriu este  nea Tini, cel care impusese vorbirea de „păsărească” pentru ca adversarii să nu înţeleagă ce se comunică în timpul meciurilor şi nu numai. Evident, nu semăna nicidecum cu franceza, engleza, rusa, germana, italiana ori spaniola, unii credeau că e arabă, fiind total diferită şi de chineză şi japoneză. Am asistat la comunicarea dintre două persoane care stăpâneau „limba păsărilor” în faţa mea şi a altora care nu o cunoşteam şi nu pricepeam ce se întâmplă. Este adevărat şi că era utilizată de unii în respectiva perioadă pentru a vorbi, în prezenţa neştiutorilor... lingvistic, despre întâiul conducător al ţării, Nicolae Ceauşescu, după ce regimul acestuia o luase la vale, în anii ʾ80. Această limbă pare deosebit de grea, dar, în fapt, are la bază o modalitate obligatorie. Astfel, dacă ai cuvântul în minte şi îl desparţi în silabe, poţi să vorbeşti foarte uşor, dar este clar că îţi trebuie mult exerciţiu. Să exemplificăm, avem vocalele A E I O U şi se adaugă, după cum urmează, PA după A, PE după E, PI după I, PO după O şi PU după U. Obţinem DAPA în loc de DA, NUPU în loc de NU, BIPINEPE în loc de BINE, TEPE IPIUPUBEPESC şi IPIMIPI PLAPACIPI în loc de TE IUBESC și ÎMI PLACI. Tini Iacob şi Eugen Popescu au fost titulari în 1957 la Energia Târgovişte, redevenită în retur Metalul, echipă care a încheiat campionatul pe a doua poziţie, după Metalul Titanii Bucureşti, fiind aproape de promovarea în al doilea eşalon fotbalistic, iar antrenor era Ştefan Bădin, binecunoscutul nea Fane.

 

Mai pe păsăreşte sau nu, nea Tini a fost antrenorul care a promovat pentru prima dată echipa Petrolul Târgovişte în divizia C, unde jucători au fost, în întâiul campionat de eşalon trei, şi fraţii gemeni Gheorghe şi Haralambie Puiu Becheanu. „Cu păsăreasca a fost o poveste adevărată, nu este nici o exagerare. Tini Iacob vorbea frecvent cu Fane Bădin şi cu Eugen Popescu. Când voiau să aibă secrete faţă de noi, treceau la limba aceasta total necunoscută mie şi altora, aşa că era amuzament mare din partea lor şi se bucurau sincer că pot ascunde secrete de lume. Cu jucătorii nu i-am auzit niciodată vorbind păsăreşte, dar la meciuri era spectacol cu Tini. Mă refer la faptul când era nemulţumit de arbitraje, iar admonestările, nemulţumirile şi, poate, înjurăturile veneau în această limbă, astfel că brigada nu îşi dădea seama ce se întâmplă, nu înţelegea nimic. Eu nu am agreat şi nu l-am susţinut în acest demers, cu mine nu a vorbit păsăreşte, ca să glumesc puţin, nu m-a preocupat filologia. Dar mai era şi o altă modalitate de vorbe meşteşugite între Genu, Fane şi Tini. Se învăţaseră să comunice rostind cuvintele de la dreapta la stânga. Dacă în păsăreşte mai puteai deprinde cum se procedează, cu asta chiar nu mai puteai să ţii pasul, nu mai înţelegeai nimic. Am reţinut două expresii «nevi macua», adică «vine acuma» şi «gemer pe tibla», tradus în «mergi pe blat». Erau puşi pe șotii şi cu chef de glume permanent. Tini Iacob era cel mai exuberant, dar nici Fane Bădin şi Eugen Popescu nu se lăsau mai prejos”, rememora cu mare entuziasm Gheorghe Becheanu.

Întâlnirile lui Constantin Tini Iacob, Eugen Popescu și Fane Bădin de la aşezămintele de cultură şi voie bună (a se citi restaurante) sunt de poveste, spectacole la care asistau, câteodată, chiar și microbiştii. Toate „instituțiile” erau în centru, Casa Dâmboviţeană era lângă stadion, vizavi de clădirea tribunalului, devenită acum muzeu, pe Calea Domnească sau strada Nicolae Bălcescu, fiecare după cum o cunoaşte, restaurantul Bucegi era pe Centrul Vechi, pe locul acestuia fiind acum sediul băncii BRD.

În zonă era şi vestita patiserie Albina, o plăcintărie cu cuptor pe vatră unde maeştrii Tică Damian şi Vasile Fasole realizau plăcinte în foietaj şi pateuri cu brânză dulce şi stafide, cu brânză sărată, erau gogoşile cu miere vândute lângă magazinul Electrice al lui nea Ene, peste drum era Hanul Galben, acolo unde, ulterior, s-a construit Biblioteca Judeţeană Ion Heliade Rădulescu şi lângă ea, lângă Mănăstirea Stelea, hotelul cu restaurant Valahia. Cârciuma lui Ivancea era peste drum de Uzina de Utilaj Petrolier şi Baia Comunală, iar pe Corso era gradina Dunărea, cu bazinul cu peşti. Mai era şi restaurantul Chindia din parc, căruia toată lumea îi spunea Brotăcei, unde mulţi dintre microbişti se întâlneau înaintea meciurilor de fotbal jucate acasă de târgovişteni, dar mai ales după acestea. Suporterii erau din toate domeniile, oţelari, strungari, constructori, medici, economişti, jurişti, avocaţi, profesori, învăţători. Îmi vin în minte Ion Voicu din Băleni, Ion Băncilă din Hăbeni, Ion Dumitru şi Ion Ivan din Finta, Gheorghe Țecu şi Stelică Stroescu din Bucşani, Nicolae Mocanu din Racoviţa, Andrei Vlad-Lulu din Pucioasa, Sergiu Ionescu din Găeşti, Constantin Sixt, Valerică Popescu, Paul Cega, Gheorghe Drăgan, Paul Rădulescu, Gheorghe Mardare, Vladimir Țunți Ştefănescu, Mihai Abramescu, toți din Târgovişte.

Erau la modă grătarele cu mici, fleici şi cârnăciori, şpriţul rece, mult şi câteodată gratis, vorba unora, frapierele cu gheaţa pentru vin şi bere, sifoanele uriaşe şi orchestrele faimoase cu solişti celebri care le cântau cu foc mesenilor, cu lăutari şi dizeuze întreţinând atmosfera, o boemă care s-a diminuat treptat, puţin câte puţin, până la dispariţie. Au trecut generații după generații, dar au rămas legenda „păsăreștii” vorbite de Tini Iacob, Genu Popescu și Fane Bădin și fotografiile vremii.

AMINTIRI CU NAE TĂTARU ȘI GIGI UNGUREANU

Despre doi antrenori care au pregătit echipa de seniori a Târgoviștei în primul și al doilea eșalon se știu foarte puține aspecte din biografiile lor. Au fost mentorii a sute de copii pe care i-au pregătit pentru fotbal, mulți dintre aceștia ajungând în prima și a doua divizie, iar câțiva jucători internaționali.

Nicolae Tătaru. Internațional ca fotbalist, este primul din celebra dinastie a Tătarilor, care a venit  la Târgovişte. Născut la Sibiu, a fost unul dintre sportivii emblematici ai C.C.A. București, actuala Steaua, pentru care a marcat 75 de goluri în 210 meciuri, între 1953 și 1963, când a cucerit și 4 titluri naționale. Are 24 de selecții la echipa națională. A început cariera de fotbalist la C.F.R. Turnu Severin între 1949-1952, iar în 1964 și-a încheiat-o la Metalul Turnu Severin. În 1967, a preluat echipa de tineret Steaua București, unde i-a avut elevi, printre alții, pe Anghel Iordănescu, Costică Ștefănescu, Florea Ispir și Gheorghe Mulțescu. Ispir, jucătorul cu cele mai multe meciuri la o singură echipă din Liga I, 485 de apariții numai în tricoul celor de la A.S.A. Târgu Mureș, s-a destăinuit asupra debutului său la seniori: „Am plecat de la echipa de tineret a Stelei unde îl aveam antrenor pe domnul Nae Tătaru. La acel moment a fost o înțelegere între cluburi, când A.S.A. Târgu Mureș voia să schimbe generația. S-a ajuns la o înțelegere. Domnul comandant Alecsandrescu m-a chemat în birou și mi-a propus să mă duc la Târgu Mureș”. Ori de câte ori a ajuns apoi la Târgovişte, Florea Ispir s-a reîntâlnit cu mare plăcere cu fostul său antrenor de la Steaua, aşa cum a simţit şi un alt jucător de la tineretul echipei din Ghencea, care, ulterior, a devenit un mare fotbalist, e vorba de Gheorghe Mulțescu. „Aveam 18 ani în 1971, eram la tineretul lui Steaua şi am avut de ales între Metalul Târgovişte, din divizia B, pregătită de Nae Tătaru pe care-l știam de la Steaua, şi Jiul Petroşani, din prima divizie. Eram printre jucătorii preferaţi ai lui nea Nae şi a fost greu să-l refuz”.

Nicolae Tătaru locuia pe strada Stelea, de lângă stadion, împreună cu doamna Simion, fumătoare   de prima divizie şi jucătoare de remi de cupele europene, care deţinea un atelier în care găseai tot ceea îţi trebuia pentru nunţi, botezuri şi înmormântări. În apropiere, pe Calea Domnească, aveau reședințele prietenii Eugen Popescu și Ștefan Bădin, primul la bloc, al doilea la casă. La „pietre”, cum le spunea Simioanca, aşa cum o alintau toţi, venea lume bună din fotbal şi din alte sporturi, jucători, arbitri, conducători, antrenori, dar şi oameni din alte domenii, iar „mămica” îi cam „altoia” pe toţi. Era cea mai bună din oraş, iar jucătorii de la masă erau pe făraş. Nu o învingea nimeni, iar nea Nae Tătaru nici măcar nu mai încerca. Era acolo o atmosferă boemă, de burghezie în plin comunism, câte puţin din schiţele lui Ion Luca Caragiale şi „Titanic Vals” al lui Tudor Mușatescu, dar şi din „Gaiţele” de Alexandru Kiriţescu, devenit film faimos în 1987, sub titlul „Cuibul de viespi”, regia Horea Popescu, în condiţiile în care doamna Simion, care dădea de zor şi în cărţi, şi ghicea în cafea, se identifica izbitor cu personajele principale Chiriachița și Aneta Duduleanu. Erau vorbe de duh, ironii şi fum dens de tutun, cafele şi coniac, o privelişte frumoasă, pitorească şi de neuitat, în care, printre remi pe tablă sau pe etalate, câteodată se mai asculta la radio emisiunea „Fotbal minut cu minut” sau se viziona vreun meci important la televizor, unde două echipe erau extrem de iubite, C.S. Târgovişte şi Steaua Bucureşti!

Gheorghe Tătaru, fratele mai mic cu 17 ani al lui Nicolae, a fost unul dintre jucătorii emblematici ai Târgoviștei. Născut în 5 mai 1948, în Bucureşti, a fost de trei ori golgeterul echipei Steaua, câștigând un titlu de campion și trei Cupe ale României cu aceasta. A fost golgeter al Diviziei A în 1971. A jucat pentru echipa națională, reprezentând România la Campionatul Mondial din 1970 și a ajuns, după o escală la Chimia Râmnicu Vâlcea, sub Turnul Chindiei. A evoluat de 272 de ori în Divizia A, având 80 de reușite, una dintre acestea fiind întâiul gol marcat pe noul stadion Steaua, la meciul de inaugurare, scor 2-2, în 9 aprilie 1974, în compania celor de la OFK Belgrad, partidă desfăşurată sub privirile fratelui mai mare, Nicolae. Au evoluat atunci pentru stelişti portarul Narcis Coman, care doi ani mai târziu ajungea la Târgovişte şi dâmboviţeanul Nae Ionescu-Budulea. Gigi Tătaru a fost unul dintre jucătorii care au contribuit major la promovarea în prima divizie a C.S.-ului în 1977, la menţinerea echipei în eşalonul de frunte al fotbalului românesc şi la tentativa de a ajunge în Cupa U.E.F.A., din 1979. A fost un insucces doar din cauza intervenţiei ministrului de Externe Ştefan Andrei, care şi-a dus favorita, Universitatea Craiova, în competiţia europeană în detrimentul nostru. 

Nicolae Tătaru a fost antrenor la C.S. Târgoviște în divizia B, unde a fost aproape de promovare în 1975- 1976, când a încheiat turul campionatului pe prima poziţie, o echipă în care activau fratele lui, Gigi Tătaru, Mircea Stan, Carol Haidu şi Nicolae Stancu, Decebal Neagu, Claudius Sava, Dumitru Gheorghe, Gheorghe Popescu-Popeață, Radu Grancea, Tiberiu Kallo, Nicolae Kallo, Nicolae Martin, Remus Ponescu, Gheorghe Tudoran, Ionel Diaconescu, Vasile Dinu, Tudor Profir, Ion Ene, Florea Alexandru, Marian Vasilache, Constantin Tănase, Dumitru Economu, Ionel Pitaru, Cristian Niță, dar în final a câştigat Progresul Bucureşti. A fost, apoi, secundul lui Ion Cârciumărescu în 1983-1984, în prima divizie, elevi fiindu-i Constantin Miia, Vasile Marcel, Marcel Lică, Ilie Niculescu, Mario Agiu, Silviu Dumitrescu, Ionel Pitaru, Vasile Aelenei, Gheorghe Dumitrescu, Gheorghe Burleanu, Mihai Stoichiţă, Ion Constantin, Marin Petre-Muri, Nelu Isaia, Mircea Cojocaru, Octavian Popescu, Mitică Niculcioiu, Romică Tudor, Cornel Turcu, Dan Ostafi şi Daniel Manea. La jocurile de cărți și remi, nea Nae obișnuia să spună: „Am fost sibian, severinean, bucureștean, brăilean și altele, am fost pe toate continentele, dar doar la Târgoviște m-am simțit acasă și când o să mor, aici vreau să rămân”. A decedat pe 1 august 2001, la aproape 70 de ani, și așa a fost, dorința i-a fost respectată, a rămas în oraș.

Gheorghe Ungureanu. Nucetul este un capitol aparte, iar profesorul este unul dintre întemeietorii activităţii fotbalistice de acolo. A evoluat ca jucător la Metalul Târgovişte, Electrica Fieni, Flacăra Moreni, Politehnica Galaţi, Oţelul Galaţi, iar din 1972, a fost profesor de sport la Liceul Agricol Nucet, director general Constantin-Titi Ene şi director economic George Stoenescu. 

În anul 1977, s-a înfiinţat prima clasă cu program de fotbal la Nucet, directorii instituţiei şcolare s-au schimbat, astfel că, în această funcţie au mai fost Marcel Dumitrescu, Cornel Marinescu şi Constantin Gherghe, dar Gigi Ungureanu spune că şi-a văzut de treabă, promovând la nivel superior zeci de jucători. Întâlnirea cu magistrul a avut loc într-un peisaj idilic. „Aici, unde locuiesc, la Cazaci, în casa de lângă fosta moară de mălai a socrului meu Nicolae Oancea este oaza mea de linişte, cu păsări şi lac, căţei şi pisici și sunt vizitat adeseori. Pe vremuri, mulţi fotbalişti veneau aici la pescuit, unii s-au prăpădit, alţii au îmbătrânit şi nu se mai pot deplasa, vârsta nu iartă pe nimeni, nici pe mine” mărturisea Gigi Ungureanu, asistat de căţeluşa Lenuța, permanent cu ochii la orice mişcare a musafirului poftit sau nepoftit acolo.

Gigi Ungureanu are o evidență cu toţi jucătorii pe care i-a format. „Sunt sute, mulţi dintre ei mă sună, pe unii îi mai sun eu, dar pot să vă spun cu mâna pe inimă că nu m-au uitat şi că am lăsat ceva urmaşilor. Fotografiile şi articolele din ziarele Sportul, Dâmboviţa, Jurnal de Dâmbovița și altele arată că nu am stat deloc degeaba la Nucet, dimpotrivă, iar antrenorii care au urmat după mine sunt şi ei la fel de buni, dar generaţiile de copii par a nu mai fi de nivelul celor care au fost, sunt şi mult mai puţini şi din ce în ce mai puţin interesați de fotbal”. 

Până în 1990, lângă formațiile foarte puternice ale Liceului Agricol, la superlativ era și gruparea fotbalistică a comunei, una dintre cele mai puternice din campionatul județean. „Am ajutat foarte mult de-a lungul timpului şi echipa locală Unirea Nucet unde erau Costel Chiriţă, nu fostul divizionar A de la Metalul Târgovişte şi Petrolul Ploieşti, ci vestitul Chiriţă de la poştă, zis și Costică de la PTTR, așa i se mai spunea, dar tot satul și lumea fotbalistică dâmbovițeană îl știa de Sarsailă, Gogu Mihăilescu, Cornel Popescu şi Costică Burghiu, erau frații Gigi și Nelu Arabolu, Usturoi, Gheorghe Calităţi, Cleanţ, Americanu, pe unii aşa îi chema, la alţii erau porecle, erau cei trei fraţi Gheorghe, Anghel și Adrian Ciungu, Marian Șerban, Aurică Turcu, Emil Budulică, Nelu Toș şi, peste toţi, Costel Rățoi”. Alți jucători de marcă au fost Mugur Drăghici, Nicolae-Fițaru, Cornel Iorga, Marian Iordache, Emil Bărboiu, Nicolae Moldoveanu-Nini, Ion Marga, Costel Joițoiu-Ciucă, Dorel Dobrineci, Crișan, Hansu, Daniel Niță-Prună și Iulică Cârstea, zis Gagarin, după cosmonautul sovietic, primul om ajuns în spațiul cosmic.

Dacă nu a fost prima echipă dâmboviţeană unde a evoluat un jucător străin, formaţia uniriștilor nuceteni este, cu siguranţă, întâia care s-a şi fotografiat cu fotbalistul de import care a evoluat pentru ea. Patru studenţi veniți de peste mări şi țări la Agronomie, în București, au ajuns în 1981 în practică la Liceul Agricol, dar doar unul dintre ei, Geabaf din Zimbabwe, se arătase priceput şi la sportul cu balonul rotund. Cum nu a mai fost timp de acte la F.R.F., sportivul a jucat pe fals câteva meciuri. La prima partidă, cea cu Bradul Moroieni, a venit tot satul ca să îl vadă, mai ceva ca la Festivalul Peştelui, manifestare de prestigiu care se organiza pe vremuri în localitatea renumită pentru prima şi unica staţiune de cercetare-dezvoltare în piscicultură din România, înfiinţată în 1941 de Grigore Antipa.   

Să dăm cuvântul fostului jucător al C.S. Târgovişte, Marius Vișan, originar din Nucet: „Meciul a avut loc prin luna mai 1981, după ce, în 29 aprilie, România reuşise remarcabilul rezultat de la Londra, 0-0 cu Anglia, când portarul Vasile Iordache a fost de neînvins. Fundaș dreapta la englezi era un jucător de culoare, Anderson, astfel că întreaga suflare a localităţii îl striga pe Geabaf al nostru... Anderson. Da, era vedeta Nucetului, îi plăcea să și bea, se adaptase foarte bine. Nea Gogu Mihăilescu și nea Georgel Stoenescu, soţul primăriţei din Nucet, ei erau cei care au menținut cu mari eforturi echipa în prima divizie judeţeană dâmboviţeană. Şi eu am jucat pe fals la acel meci cu Moroieniul, de aceea sunt în poză, între Sorin Popa, băiatul șefului de post și Anghel Ciungu, iar oaspeţii nu au introdus contestaţie, minunându-se de jucătorul nostru străin. La Nucet jucau pe atunci, printre alţii, Costel Joițoiu-Ciucă, bunicul lui Tavi Popescu de la F.C.S.B., Aurică, fratele lui Cornel Turcu şi Anghel, fratele mijlociu al lui Gheorghe şi Adrian Ciungu şi mulţi alţii, jucători buni şi foarte buni, dar lumea s-a strâns ca la urs pentru Geabaf. Era pentru prima dată când vedeam toți așa ceva, gândiți-vă că era în 1981 şi nu vedeai aşa ceva în România acelor ani”.

Cât îl privește pe profesorul Gheorghe Ungureanu, au fost multe revederi cu foştii lui elevi de la liceul din Nucet, absolvenţi ai claselor cu program sportiv, locul unde au trăit ani importanţi din viaţă. Asta pentru că aici s-au format mulţi fotbalişti importanţi ai ţării. Au fost momente speciale, emoţionante, s-au jucat meciuri demonstrative şi s-au depănat amintiri la un grătar şi un vin cu Iulică Mihăescu, Octavian şi Beniamin Popescu, Cornel Turcu, Despa, Petrescu, Neagu şi mulţi alţii. Unii au rămas în fotbal, alţii sunt acum poliţişti, jandarmi, pompieri, primari. „Uite, suntem în 2025 şi actualul şef al poliţiei judeţene dâmboviţene, Viorel Polexe, mi-a fost elev la C.S.Ș. Nucet, Minerul Şotânga şi la Flacăra Moreni-tineret, când echipa mare era în prima divizie, prin 1986, ce vremuri, domnule!” a concluzionat nostalgic nea Gigi. 

De relatat o întâmplare cu Octavian Popescu, unchiul lui Octavian Popescu de la F.C.S.B. Tavi Popescu I era la Grupul Şcolar Nucet în anul 1980 şi a fost văzut de către antrenorul Ştefan Coidum de la C.S. Târgovişte, aflată în a doua divizie, care l-a dorit în lot de urgenţă. Puţini ştiu că, la plecare în lumea mare, de la Nucet, Gigi Ungureanu i-a spus lui Octavian Popescu: „Pleci la Târgovişte, să nu mă faci de râs. Ai înţeles?”. Tavi, nu numai că l-a ascultat, ci i-a adus recunoaştere naţională şi internaţională, în condiţiile în care toţi se minunau şi întrebau „De unde dracu a mai apărut şi Popescu asta?”, „De la Gigi Ungureanu, Liceul de fotbal Nucet, de la Dâmboviţa!” Echipa de sub Turnul Chindiei a promovat în divizia A în vara anului 1981, iar Tavi a debutat în prima ligă alături de Gheorghe Voinea, Constantin Miia, Nicolae Dobrin, Ion Ene, Nelu Isaia, Silviu Dumitrescu, Mitică Economu, Gheorghe Greaca, Gheorghe Voinea, Ilie Niculescu, Ion Constantin, Dumitru Gheorghe, Gheorghe Filipescu, Mihai Margelatu, Iordan Eftimie, Viorel Radu. A jucat, apoi, la trei echipe în cupele europene, la Universitatea Craiova, unde a evoluat cu Ilie Balaci, Silviu Lung, Costică Ștefănescu, Rodion Cămătaru și Sorin Cârțu, la Oţelul Galaţi, unde l-a avut coleg, ca și la Târgoviște, pe Mario Agiu şi la Politehnica Timișoara. 

Nea Gigi a  fost antrenor la Târgovişte în campionatul 1989-1990, început în orânduirea socialistă şi încheiat în cea a concurenţei capitaliste, o echipă de divizia B, la care secund i-a fost ex-portarul divizionar A Dodu Bărbulescu, iar consilier tehnic Nicolae Tătaru. A fost principal în primul eșalon la Chindia în 1997-1998 și apoi secund al lui Vasile Aelenei și, ulterior, al lui Ion Motroc. Ultima sa dragoste a fost formația căzăceștenilor, Juventus, cu gânduri de urcare în eșaloanele superioare județene.

Le-a văzut pe toate în fotbal, de la copii şi juniori, la tineret şi seniori, ca jucător şi antrenor, dar spune că sportul cu balonul rotund este unul în care, tocmai în momentul în care spui că le cunoşti pe toate, vine o situaţie neprevăzută şi surprinzătoare, care îţi arată că mai ai de învăţat. „Țin legătura și acum cu ai mei Marius Vișan, Iulică Mihăescu, Tavi Popescu, Cornel Turcu, Costel Pană, Mircea Petrescu și toți ceilalți”. Pentru cei care vor să afle câte ceva din fotbal, ușa casei lui nea Gigi, din Cazaci, sat situat la 15 km de Târgoviște pe direcția spre București, la o aruncătură de băț de șoseaua națională, este  deschisă. Profesorul este o enciclopedie!

ARUNCĂRI LA COȘ CU DINAMO, I.C.E.D. C.S.Ș. 4 ȘI OȚELINOX

În primăvara anului 1989, în baschetul masculin românesc era emulație mare. Dinamo București se pregătea să câștige din nou titlul, I.C.E.D. C.S.Ș. 4, cu o echipă tânără era în preajma meciului cu campionii, iar Târgoviștea era la un pas de o promovare istorică în prima divizie.

Dinamoviștii, cu o formație redutabilă cu Dan Niculescu, Ioan Uglai, Victor Gabriel David, Alexandru Vinereanu, Ioan Ionescu, Victor Iacob, Viorel Constantin, Bogdan Bărbulescu, Mihai Hălmăgeanu, Mihai Sinevici, Mircea Ivanov, Constantin Popa, antrenori Gheorghe Novac şi Vasile Popa, aveau meci cu I.C.E.D., în traducere liberă echipa Întreprinderii de Construcţii Edilitare şi de Drumuri Bucureşti, combinată cu juniorii de la Clubul Sportiv Școlar sector 4. Lotul lui I.C.E.D. C.S.Ș. 4 în campionatul 1988-1989 a fost format din  Petre Grădişteanu, Constantin loan, Valentin Pogonaru,  Paul Mihalcea, Mihai Iacob, Marian Costin, Gheorghe Mădârjac, Silviu Lazăr, Cristian Dobre, Laurențiu Cerbu, Valentin Nidelea, Marian Chiric, Sorin Păsărică, Robert Reisenbüchler, Florian Bichir și Marian Logofătu, antrenori Mircea Cîmpeanu și Silviu Rotaru.

Partida a avut loc în 3 martie 1989 și s-a încheiat cu victoria gazdelor cu 130-91 (70-38). Primele 18 minute au fost spectaculoase şi presărate cu captivante răsturnări de scor, când campionii dinamovişti au avut de făcut faţă atacurilor impetuoase şi eficiente ale echipei I.C.E.D., în special când pe teren s-a aflat „5 “-ul format din Pogonaru, Reisenbüchler, Mihalcea, Ioan şi Mădârjac. Au fost suficiente, însă, două minute în care constructorii să rateze, pentru ca ei să renunţe la luptă, permiţând astfel dinamoviştilor să domine cu autoritate, aceştia realizând şi o diferenţă apreciabilă, marcatori fiind Niculescu-39, David-18, Bărbulescu-17, Constantin-12, Popa-13, Hălmăgeanu-10, Sinevici-7, Iacob-8, Ivanov-4, Uglai-2, respectiv Reisenbüchler-20, Mădârjac-18,   Pogonaru-15,  Mihalcea-13, loan-13,  Dobre-8, Costin-2 și Chiric-2. 

La un moment dat, pe parchet, la constructorii edilitari, a fost trimis un debutant de 1,98 m care să oprească ofensiva dezlănţuită a dinamoviştilor. „Du-te şi ține-l strâns pe adversarul tău, nu-l lăsa să mai construiască” i-au spus antrenorii. A durat un minut, maximum 90 de secunde până când juniorul l-a blocat atât de bine pe un dinamovist, încât acesta a rămas fără o parte dintre dinţi. Evident, a fost eliminat, iar victima a plecat la spital cu ambulanţa. „Acesta a fost debutul meu în divizia A de baschet masculin, cu jucători de talie mare şi la propriu şi la figurat, unde am intrat în formaţia de 5 cu prea mult entuziasm. A fost primul şi ultimul meu meci oficial la seniori, apoi mi-am văzut de facultate şi de studiu. Asta a fost!”, mi-a mărturisit prin 2024 nimeni altul decât Florian Bichir, jurnalist şi conferenţiar universitar la U.N.A.P., unde era şi prodecan, om cu trei doctorate, în ştiinţe politice, teologie şi istorie, ultimul susținut și obținut la Târgoviște, conducători fiindu-i profesorii Ionel Calafeteanu și Ioan Opriș. 

Demnă de amintit este „Cupa I.C.E.D.” din 1989, desfăşurată în sala „Construcţia”, gospodărită în mod exemplar, un tradiţional turneu la care au participat trei formaţii din capitală, cea gazdă, Automatica şi Sportul Studenţesc şi Oţelinox Târgovişte, promovată în acel an în divizia A, o echipă în care s-a remarcat Horia Păun, un tânăr foarte talentat, născut la Ploieşti, dar crescut la Târgovişte. A învăţat la Şcoala Generală nr. 8 între 1977 şi 1985 şi Liceul Ienăchiță Văcărescu în perioada 1985-1989, absolvind Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Facultatea Militară, în 1995. Component al echipelor de juniori C.S.Ș. Târgovişte, a evoluat între 1987 și 1989 la Oțelinox, apoi în Bucureşti, la Dinamo, Sportul Studenţesc şi Steaua, la B.R.D. C.S.U. Ploieşti şi SOCED Bucureşti. Are peste 400 de meciuri în divizia A, internaționale și în cupele europene și marele regret că nu a putut să evolueze la echipe din străinătate din motive pur militare, era ofițer al armatei, iar conducerea cazonă nu i-a permis transferul peste graniță. A jucat pentru România, locul 4 la Europeanul de baschet pentru juniori din 1990, cea mai bună performanță a acestui sport all-time.

„Oțelinox a fost prima echipă de baschet masculin a Târgoviștei care a reuşit performanţa de a  intra în divizia A şi, trebuie spus, că ea putea promova chiar cu un an înainte, în 1988, când a fost turneul final de la Tg. Mureş. Atunci, din punct de vedere valoric, băieţii erau la înălțimea primei divizii, dar financiar echipa era greu de susţinut, aşa că Metalotehnica Tg. Mureş a revenit după 14 ani în A, iar U Cluj Napoca după numai un an, pe locurile 3 şi 4 clasându-se Politehnica Mine-Energie Bucureşti şi Oțelinox. În mai 1989, turneul final s-a ţinut la Târgovişte, iar conducerea întreprinderii Oțelinox şi-a dorit mult promovarea. Pe primul loc s-a clasat Academia Militară Mecanică Fină II Bucureşti, la egalitate de puncte, 22, cu noi, urmate de bucureştenele Automatica, cu 21 şi URBIS, cu 20 de puncte”, rememora Romi Stănciulescu, angajat la Oțelinox în respectiva perioadă, când i-a însoţit pe sportivi la competiţiile importante. Un domn absolut remarcabil şi respectabil, unic în Târgovişte în domeniul său, 10 ani arbitru internaţional şi 25 de ani comisar internaţional, observator al meciurilor inter-țări şi inter-cluburi de pe mapamond. Singurul om de baschet din urbe şi din Dâmboviţa de o asemenea anvergură! Lotul cu care ai noştri au abordat campionatul de prima ligă în 1989-1990 a fost format din Vasile Zdrenghea (1,93 m), Nelu Lefter (2,06),  Emil Jerebie (1,85), Lucian Vasilică (2,02), Marian Capră (2,02), Radu Armaziu (1,85), Cornel Ciochină (1,99), Cornel Alecu (1,91), Ernest Robert (2,03), Lăzărică Vişan (1,88), Vasile Tace (1,94), Dragoș Gherasim (2,00), Cornel Tronaru (2,00), Bogdan Rădulescu (2,05), antrenor Ioan Valerian.

Trebuie spus că, după ce în 14 decembrie 1973 a ieşit prima şarjă de oţel la Combinatul de  Oțeluri Speciale din Târgovişte, la 1 noiembrie 1974, peste drum, s-a inaugurat întreprinderea Oțelinox, cu for tutelar Ministerul Industriei Metalurgice. Ea a fost realizată cu credite externe din partea B.I.R.D., Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, utilarea cu tehnologii şi echipamente fiind efectuată de două firme japoneze. Cinci ani mai târziu, a intrat în producţie secţia de table şi benzi din oțeluri inoxidabile laminate la rece, iar din februarie 1981, a funcţionat şi unitatea de profile mici şi sârmă laminată la cald. Are cuvântul din nou Romi Stănciulescu: „Era o emulaţie pentru sport în acea perioadă şi trebuie spus că, la meciurile de acasă şi din deplasare, angajaţii întreprinderii Oțelinox însoţeau echipa masculină de baschet, încă din al doilea eşalon şi, apoi, în primul, unde au avut ocazia să vadă cele mai bune formaţii din România, precum bucureştenele Dinamo, Steaua şi Rapid, din care se alcătuia în acel moment lotul reprezentativ. Oamenii îi simţeau pe jucători de-ai lor, unii baschetbalişti fiind salariaţi scoși din producție. La fabrică, directorul Mihail Dan Curcubătă și ceilalți din conducere iubeau sportul. Director tehnic era Gheorghe Băleanu, director comercial era Gheorghe Chirca, iar Gheorghe Popescu era șef serviciu Personal, un om foarte important în condițiile în care el trebuia să găsească, întotdeauna, locuri de muncă pentru baschetbaliști. Erau și sportivi, cadre militare, Vasile Zdrenghea de la Steaua de exemplu, alții erau profesori și aveau catedre, baschetbaliști care, în mod evident, nu puteau fi angajați la Oțelinox, ei având serviciu”. Romi Stănciulescu era consilier tehnic al echipei, el ținea legătura cu Federația Română de Baschet, conducătorii celorlalte echipe din campionat și cu arbitrii, iar Eugen Sanda se ocupa administrativ de echipă, respectiv cu organizarea deplasărilor, cazare, alimentație și altele. În 1991, întreprinderea a fost transformată în societate comercială pe acţiuni, pentru ca în 1997, pachetul majoritar să fie adjudecat de către Samsung Deutschland GmbH. În 2025, firma era unicul producător de table şi benzi din oţel inoxidabil din Europa de Est, foarte puţin din producţie fiind destinată industriei interne, 95% din aceasta plecând la export.

Mai trebuie amintit că Dumitru Stănculescu și Paul Iovan scriau despre baschet la ziarul Sportul, iar venerabilul Mihai Avanu și tinerii Ion Tudor şi Cristian Tomescu erau corespondenţii publicației la Târgoviște și ai unicului ziar local, Dâmbovița. Oțelinox a reuşit menţinerea în divizia A în campionatul 1989-1990, dar în următoarea ediţie, a urmat retrogradarea, alături de Automatica Bucureşti, pe locurile de deasupra, neretrogradabile clasându-se Elba Timişoara, Farul I.E.E.L.I.F. Constanța, Sportul Studenţesc şi I.C.E.D. Bucureşti. Demn de remarcat din perioada prim-divizionară este debutul la 16 ani al tânărului târgoviştean Marius Dobă, viitor component al celebrei Steaua Bucureşti, unde a jucat trei finale pentru titlul de campion naţional şi meciuri în Cupa Campionilor Europeni, om de bază la un moment dat şi în naţionala României.

În toate biografiile lui Ioan Valerian publicate în presă s-a scris că a fost component al echipei de baschet Cimentul Fieni, antrenor al Lotului Național al României de juniori și a pregătit echipa de fete, de divizia A, Livas Târgoviște, alături de care a devenit campion național în 2002. S-a menționat, de asemenea, că a fost antrenorul principal al lotului național de senioare în perioada 2001-2006, membru al Biroului Federal al Federației Române de Baschet și al Colegiului Central al Antrenorilor de Baschet din România. Era public faptul că deţinea din 2004 Ordinul „Merite pentru învățământ în grad de Cavaler” oferit de Președinția României şi din 2012 titlul de „Cetățean de Onoare al municipiului Târgoviște”, dar a fost omis faptul că a fost campion naţional la fotbal şcolar ca jucător, în 1967, cu Liceul 3 Nicolae Bălcescu, ulterior Ienăchiță Văcărescu şi că a fost antrenorul care a promovat orașul, în premieră, în elita baschetului masculin românesc cu Oțelinox.

Povestiri adevărate

***

BIBLIOGRAFIE

Pentru realizarea acestui capitol am folosit articole şi fotografii din Uzina şi Ogorul, Târgoviște - Mic îndreptar turistic, 1966, cartea Târgoviște - Ion Vasiliu, 1969, Județele patriei – Dâmbovița, 1980, Târgoviște - Ghid de oraș, 1982, Publiturism, Albumul Târgoviștea de altădată, Sportul Popular, Sportul, Gazeta Sporturilor, Almanahul Flacăra, Revista Flacăra, Revista Urzica, Revista Cutezătorii, Revista Municipiul Targoviste.ro  Jurnal de Dâmboviţa, Ziarul Hunedoreanului, Cronica Găeștiului, Gazeta de Titu, ProSport, Liga2.prosport.ro, sportpictures.eu, ziarullumina.ro, transfermarkt.ro, cinemagia.ro, Aarc.ro, facebook.com/AFC Chindia Oficial, https://www.facebook.com/ajfDBofficial, https://www.facebook.com/ChindiaTargoviste pagina suporterilor, Facebook Young Boys Targoviste, facebook.com/cetateatargoviste1396, adevarul.ro, hotnews.ro, sport.ro, fanatik.ro, arenavalceana.ro, realitateadegorj.net, panduriics.ro, sportcampina.blogspot.com, ziarulargesul.ro, arges-stiri.ro, romaniansoccer.ro, telegrama.ro, observatorcl.info, nicolaedobrin.ro, fotbal-arena.ro, click.ro, ziare.com, frf.ro, royaltv.ro, ilfovsport.ro, valahiamedia.ro, bazarmedia.ro, dambovitanews.ro, gazetadambovitei.ro, antenadambovita.ro, damboviteanul.com, dambovita24.ro, dbonline.ro, sportimpact.ro, dambovitapenet.ro, ziardambovita.ro, libertatea.ro, paginademedia.ro, baschet.ro, rador.ro, mediafax.ro, agerpres.ro,  facebook.com/targovisteainimagini.ro,  https://www.facebook.com/muzeuldefotbal, https://www.facebook.com/RapidOldBoys, http://sanuuitam.blogspot.com/ dbsport.ro, ripostapenet.ro, infotgv.ro, voceadambovitei.ro, targoviste.info, targovistelive.ro, alecsvlad.ro, viva.ro, mapio.net, facebook.com/Chindia Targoviste, http://artinfonews.ro, https://www.facebook.com/ChindiaJurasicPark/, https://www.bugetul.ro/, http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/, dicogs.com, playsport.ro, playmakerstats.com, Targoviste.ro, ipn@elena covalenco, Agenția de Presă Independentă IPN din Chișinău-Republica Moldova, FC Corvinul 1921 Hunedoara, http://www.ucv1948.ro/,  http://imagoromaniae.ro/, facebook.com/Targovistea in imagini - fotografii si carti postale, https://www.facebook.com/targovisteainimagini.ro, bluelions.ro, https://www.fanpop.com/, gsp.ro, premium.gsp.ro, prosport.ro, https://liga2.prosport.ro/, http://www.fc-sheriff.com/, https://oraexactainfotbal.ro/,  B1TV, Prima TV, National TV, Studiourile Cineclic, MDI TV, Partener TV, columnatv.ro, stirileprotv.ro, tvr.ro, http://www.romania-actualitati.ro/, digisport.ro, digi24.ro, dolce-sport.ro, look tv sport și look plus, telekomsport.ro, fotbaljudetean.info, facebook.com/Commando Dracula, facebook.com/Cavalerii Cetatii, Facebook Vechea Cetate, stiridb.ro, lobbyandadvocacy.weebly.com, https://www.facebook.com/csbradu, fchermannstadt.ro, https://www.facebook.com/arsenal.targoviste,  www.catavencii.ro, https://www.facebook.com/RapidulDeAltadata/posts/1927306844009165/, https://m.facebook.com/MonarhiaSalveazaRomania.DanButiu/photos/inaugurarea-stadionului-giulestiin-1939-caile-ferate-sarbatoreau-70-de-ani-de-la/751767948188711/, Facebook Ionuț Șesu-John, Florian Pricop – Istoria rugbyului bârlădean, Compania Națională de Investiții, Federația Română de Fotbal, Liga Profesionistă de Fotbal, Facebook-C.S.M. Târgoviște, Facebook-A.C.S. Burduca, Editura Bibliotheca Târgoviște, o parte dintre publicaţii fiind găsită în colecţiile Bibliotecii Judeţene „Ion Heliade Rădulescu” Dâmboviţa, prin bunăvoinţa doamnelor Cristina Papoe şi Magdalena Toma şi la Direcţia Judeţeană Dâmboviţa a Arhivelor Naţionale. 

De mare ajutor mi-a fost ploieşteanul Romeo Ionescu, cel mai bun statistician român al fotbalului de pretutindeni, prompt şi exact la fiecare solicitare a mea în toată această perioadă.

Am utilizat fotografiile și imaginile realizate de domnii Mişu Avanu, Nicu Milea, Gheorghe Ilinca-Moreni, Gheorghe Tache, Ion și Florin Petheu, Ion Scârlea, Gheorghe Safta, Mircea Scorțeanu-Câmpina, Liviu Gligoraș, Nicu Roşu, Ionuț Parghel, Eduard Găiseanu, Cristian Dudea, Marius Tudor, Marian Sterea, Cezar Brașoveanu, Daniel Dumbravă, Adi Moga, Iustin Crăciun-Valea Lungă, Robert Slămnoiu, Bogdan Huzui, Cătălin Clopotaru, Florian Radu, Marin Zamfiroiu, Andrei Delureanu, Răzvan Păsărică, Gheorghe Flușter, Cristian Preda, Alexandru Dobre, Florin Kirițescu, Florian Ispas-www.fotoart-studio.ro, Gabriel Boriga, Liviu Mânecan-București, Nicolae Stanciu-Hunedoara, Gabriela Cocora, din colecția Virgil Ignat, Foto Dumbravă, Sorin Gheorghe, Maxim Butuc, Dragoș Negulescu, Denis Militaru, caricaturile semnate de domnii Matty, Neagu Rădulescu, Alexandru Clenciu,  Romulus Scarlat-SIR, fotografii de pe Facebook şi din colecţiile personale ale oamenilor implicaţi în fotbal.

MULŢUMESC TUTUROR!

Gabriel Degeratu